miercuri, 30 decembrie 2015

Retrospectiva anului 2015

 2015 a fost anul care m-a transformat...în bine!
 Dacă stau să-mi amintesc, anul trecut în perioada asta eram destul de întunecată și negativistă. Știu că eram cuprinsă de o nostalgie inexplicabilă, o melancolie profundă. Eram tristă, îngîndurată, pesimistă. Chiar în noaptea dintre ani eram cu moralul la pămînt. Încercam să zîmbesc, deși o greutate apăsătoare mă strîngea de suflet. Voiam să las totul în urmă și să mă bucur de fiecare clipă, dar nu reușeam. Eram cuprinsă de neliniște și regretam că pășesc în noul an cu stîngul...
Credeam c-așa va fi și pe parcurs. Lucrurile însă s-au schimbat. Începutul a fost mai greu, dar timpul le-a aranjat pe toate încet. În februarie 2015 îmi terminasem de scris primul roman și cred că în el am lăsat o bună parte din încărcătura negativă ce-o purtam după mine. Mai apoi, au urmat momentele de maximă intensitate. Am făcut curat în inima mea și am lăsat să pătrundă lumină în interior. Surprinzător, dar reușisem. În lunile ce-au urmat am cunoscut Oameni de o bunătate și frumusețe sufletească extraordinară. Încet, visele mele prindeau contur și nici nu-mi dădeam seama că și eu deveneam alta. O alta mai pozitivă, mai luminoasă, mai optimistă. 
Da, acum privind în urmă, mă cuprinde o nostalgie...amintindu-mi de tristețea ce mă domina atunci, dar faptul c-am reușit să trec peste mă face să cred că acea confuzie și neliniște interioară au rămas în trecut...
Este surprinzător cum Dumnezeu le aranjează pe toate odată cu trecerea timpului.  Nimic nu rămîne nearanjat. Dacă astăzi plîngem e pentru a risipi norii ce stau deasupra noastră, și pentru ca mîine să poată străluci soarele în loc. Dacă astăzi nu putem avea cît ne dorim e pentru că mîine vom avea cît merităm. Dacă astăzi nu ne reușește ceva e pentru ca mîine să încercăm din nou și din nou. Pînă reușim. Există un echilibru în Univers care nu permite ca lucrurile să dureze la nesfîrșit. Nici cele bune, nici cele rele. De aceea e inutil să ne consumăm pentru ce se întîmplă sau pentru ce nu s-a întîmplat.
Anul acesta am reușit să realizez multe (dar încă insuficient), așa că nu mă opresc. Știu că abia începe o etapă frumoasă care mă împlinește sufletește. Știu că avînd speranță, credință și răbdare voi reuși să ajung unde-mi doresc. Acum mi-am depășit temerile.Și tocmai pentru că am realizat că teama că nu mă duce nicăieri și doar îmi va răpi pacea interioară. Eu doar am învățat să iau lucrurile firesc și să nu mă alarmez. Sunt conștientă că vor fi și bune și rele, dar totodată am speranța că voi depăși. Deja știu că sunt acolo unde trebuie să fiu, se întîmplă ce trebuie să se întîmple și că totul  începe la momentul potrivit și se termină de asemenea la momentul potrivit. 
Închei acest an cu zîmbetul pe buze, cu lumină și încredere în anul ce vine. Nu-mi mai e frică. Știu că-n dreapta mea am oameni care-mi vor fi alături necondiționat, iar Sus e Dumnezeu. 
2016, te aștept cu speranță și liniște în suflet. Nu mă mai frămînt pentru toate sau toți care m-au încolțit cu indiferența și batjocura lor. Eu privesc spre seninătate și spre sufletele care au căldură.
Nu vă mai consumați pentru toți oamenii nemulțumiți, mofturoși, supărăcioși sau nerecunoscători. Ei nu merită, și nici voi nu meritați să vă pierdeți liniștea interioară. E atît de prețioasă...
Cînd n-o ai ești incomplet. Nu te mai găsești, nu mai simți decît un gol. Trăiești ca în ceață și te lovești de tot. Și doare.
Priviți spre Cer. Gîndiți-vă la ceea ce vă oferă bucurie. La oameni care merită. Și la Cel care nu ne părăsește niciodată...
Așteptați Noul An cu recunoștință, bucurie și împlinire!

P.S: Ultima postare pe blog din 2015. Ne reîntîlnim în 2016. :)
Marinela Lungu
30.12.2015

luni, 21 decembrie 2015

Suferință în plus

- Ce să fac?, mi s-a plâns o prietenă. E vorba de el. Mă enervează la culme, mă scoate din sărite. Se comportă ca un copil. Mă stresează, mă incomodează, mă presează. Nu mai suport...
- Să-l lași, asta să faci. Atât.
- Nu pot.
- De ce?
- Pentru că se ține de mine, îmi jură că o să se schimbe. Suferă, nu pot...
- Atunci continuă să suferi tu.
- Nici vorbă, s-a indignat ea.
- Păi, altceva ce ai putea să faci? E o luptă, și indiferent de alegeri cineva va avea de suferit...

. . .Este una dintre frazele din prologul romanului meu „Singură cu mine”. Iar astfel de povești, astfel de destăinuiri nu mă duc decât cu gândul la povestea din romanul meu. Mă duce cu gîndul la Radu, personajul central masculin. Radu rămâne a fi un mister. Însă până la urmă, el este întruchiparea bărbatului cuceritor, dar capricios și vicios. Este, de fapt, totalitatea acestor „el” care enervează, scoate din sărite, se comportă ca un copil, stresează, incomodează, presează, dar se și victimizează la nesfârșit. 

Este nespus de greu să stai în preajma unui asemenea om. Da, poate o perioadă a fost o așa-zisă „iubire”(mai bine zis închipuire), însă există un moment în care sufletul simte că e finalul.
Și totuși, te simți prizonier în lanțurile trecutului, te simți presat, te simți dependent, te simți tulburat. Iubirile legate cu oameni de teapa lui Radu nu fac altceva decât să dăuneze și să îmbolnăvească sufletește (dar chiar și fizic uneori). Sunt oameni care se supraapreciază printr-un comportament de subapreciere. Este tot o modalitate de a se victimiza. Se vaită, se plâng, se nemulțumesc... Îți oferă „dragoste” doar când au ei chef, îți sunt alături doar cînd au ei dispoziția necesară, te prețuiesc numai atunci cînd au vreun câștig din asta (sau vreun scop). Iar în momentele lor de confuzie, nemulțumire sau neplăcere îți transmit aceste emoții negative înzecit. Te fac să te simți nu numai incomod, ci și vinovată pentru tot. Îți provoacă complexe, indecizii, tulburări. Te trag în jos, te manipulează, te înjosesc. Și cu toate astea, rămâi lângă ei pentru că . . . altfel vor suferi și se vor victimiza. 

Dar tu nu suferi? Pe tine nu te doare comportamentul lor prin care te umilesc și te fac să te îndoiești de ceea ce ești? Nu te zgârîie frustrările ce ți le-au provocat? Nu te chinuie mustrările de conștiință nemeritate? Nu te doare intoleranța lor? Nu te-ai săturat de aceleași miorlăieli inventate? De aceleași poziții de victimă? De același comporament ce denotă lașitate și lipsă de bărbăție?
Nu simți că te încarcă cu energii negative, cu reproșuri permanente, cu vorbe aspre, cu umilințe dureroase? Nu ai obosit de toate astea? Nu ai obosit să nu-i pese de sufletul tău? Cu ce te mai încălzește acea „iubire” pe care ți-o dă în doze limitate când are el chef?
Ai de gând să-i asculți în continuare plânsetele și să asiști la teatrele lui ieftine din motiv că suferă? Amintește-ți că și tu suferi, iar motivele tale nu sunt inventate.

Dacă nu pleci la momentul potrivit, oricum o să pleci mai târziu (pentru că mult n-o să poți îndura), doar că mai târziu vei fi deja arsă și marcată pe viață. Dar totuși, liberă...

Este inutil să privești  un buchet de flori ofilit și să continui să-l păstrezi doar pentru că a fost cîndva viu și colorat...Sunt doar amăgiri cu care trăiești și te rănești mai mult. Ceea ce trebuie să se termine, se termină iar încercarea de a opri acest lucru absolut firesc nu va aduce decît suferință în plus...

Marinela Lungu
21.12.2015





luni, 14 decembrie 2015

Contraste


Există povești ce par atît de dulci și de frumoase, dar în realitate sunt atît de amare și seci...
Există oameni ce rostesc cuvinte înțelepte care uimesc o lume, dar sunt de fapt lipsite de profunzime, sunt nesimțite, sunt doar învățate pe de rost.
Există delcarații de dragoste ce cuprind atîta romantism încît te îndrăgostești numai auzindu-le, însă nu sunt decît o adunătură de expresii acumulate în memorie, iar cel care le rostește le oferă pur și simplu ocazional și nu le simte deloc adevăratul sens...
Există oameni ce par a fi atît de calzi și sufletiști, încît privindu-i dintr-o parte avem impresia că sunt un adevărat refugiu pentru inimile rănite. În realitate, nu sunt decît un cuib pustiit împodobit frumos pe dinafară pentru a atrage oameni. Înăuntru e un adevărat haos ce chinuie și distruge suflete...
Există iubiri false, inventate de oameni falși care se iubesc doar de în public. O iubire doar de ochii lumii este o iubire nulă.
Există sentimente inexistente care sunt totuși declarate în voce tare ca niște imnuri ce-ar trebui să ajungă la urechile tuturor.


Există atîtea povești fermecătoare plăsmuite doar pentru cei care așteaptă să audă ceva nou. Uneori privim cu uimire asistînd nu la povești fabuloase, ci la teatruri ieftine. Mi-e milă de falsitatea unora care continuă să-și etaleze „perfecțiunile” în ciuda faptului că masca ce le ascunde adevărața fața nu-i mai salvează...

Marinela Lungu
14.12.2015

joi, 10 decembrie 2015

Regăsire

M-am trezit într-o lume necunoscută. Era linişte. Am stat cîteva clipe s-o ascult, pentru că mi-era un dor cumplit de linişte. Dar acea linişte durea.Înţepa cu fiecare secundă ce trecea...Am privit în jur, dar era pustiu. Nici urmă de existenţă, niciun pas, niciun sunet. Totul era sumbru, la fel ca sufletul meu. Timpul nu mai conta, pentru că eu trăiam în afara timpului şi a spaţiului. Mă regăseam singură cu mine într-o lume străină. M-am întrebat unde sunt, dar eram prea confuză şi obosită pentru a căuta răspunsuri. Eram prea plictisită pentru a mai încerca să evadez din acea încărcătură negativă pe care o conturase mintea mea. Mă aflam în agonie şi totul se rotea în jurul meu, totul era la dispoziţia mea,dar acel "tot" nu mă interesa în niciun mod. Mă simţeam indiferentă faţă de totalitatea evenimentelor ce îmi caracterizau viaţa. Începusem să-mi aud gîndurile, să asist la certurile aprinse ale celor doi EU. La un moment dat am spus STOP şi am început să mă implic în acel război cu mine însămi, nu doar să asist păstrîndu-mi neutralitatea. M-am implicat, hotărîtă să evadez din lanţurile în care mi-am abandonat sufletul. Am început să mă ascult, să-mi dau timp, să mă iert, să-mi mai ofer o şansă, să-mi recunosc greşelile, să mă accept şi să mă întorc în viaţa pe care o abandonasem atunci cînd am fugit ca o laşă...de mine. 
Am lăsat orgoliul la o parte şi mi-am oferit oportunitatea de a fi EU aşa cum simt că trebuie să fiu, cu defecte, scăpări, calităţi, realizări, rătăciri şi regăsiri...
Marinela Lungu
10.12.2015

sâmbătă, 5 decembrie 2015

Scriitorul meu model

"Cu adevărat mari sunt doar oamenii cu adevărat buni", afirmă omul de creație Aurelian Silvestru.
L-am cunoscut prin intermediul cărții sale în care și-a așternut fărâmele de suflet. Am citit-o cu emoție, regăsindu-mă printre filele sale deosebite, la fel ca sufletul celui care le-a scris. I-am îndrăgit imediat modul de a scrie : simplu, profund, inconfundabil. Un Om adevărat, un Om cu adevărat bun! 
Am avut (și am în continuare) marele noroc de a-l cunoaște, de a lua legătura cu el și de a deveni discipolul său în domeniul scrisului. Cred că Dumnezeu nu putea să-mi trimită un dascăl mai bun, un om mai bun de la care să învăț, care să mă inspire, care să mă îndrume și să-mi fie alături pe drumul anevoios (dar frumos) numit literatură. 
Despre el aș putea vorbi la nesfârșit, dar așa cum știu că nu este omul care așteaptă lauri, voi lăsa ca opera lui să vorbească despre frumusețea incontestabilă a sufletului său.

Am să vă las aici o mică parte din aforismele sale de-a dreptul copleșitoare:

  • Nu ezita. Bagă ,fără teamă, bisturiul în manuscrisele tale! Dacă nu curge sânge, nu e nimic viu în ele.
  • Nu eşti un bun scriitor, dacă într-un fel de prezinţi în faţa Bunului Dumnezeu şi cu totul altfel în faţa cititorului.
  • Cărţile proaste nu merită să fie deschise. Cele bune nu merită să fie închise.
  • A fi invidios înseamnă a capitula în faţa propriei neputinţe.
  • E tragic să fii Om, dar e şi mai tragic să nu fii.
  • O filă curată îmi aminteşte de pădurea ce s-a jertfit pentru ea, obligându-mă să cântăresc fiece cuvânt pe care îl aştept pe hârtie.
  • Omul de nimic are o singură mare satisfacţie: să-l vadă îngenuncheat pe omul de valoare.
  • Vei fi judecat ca un criminal, dacă ai avut talent şi nu l-ai folosit.
  • Viaţa trece chiar şi atunci când nu faci nimic.
  • Fii ca toţi, te îndeamnă Conştiinţa. Fii ca nimeni, îţi ordonă Talentul.
  • La masa fericirii, suntem oaspeţi, niciodată stăpâni.
  • Să planteze suflet acolo unde el nici nu există - iată adevărata menire a unui scriitor.
  • Mai sus de Dumnezeu nimeni nu se poate înălţa, dar nici mai jos de infern nimeni nu poate coborî.
  • Mi-e milă de cei care zic că totul e bine. Mi-e silă de cei care zic că totul e rău. Dar mă tem de cei cărora de nimic nu le pasă...
  • N-ai cunoscut nimic, dacă n-ai cunoscut iubirea.
  • Ştii când indiferenţa doare cel mai tare? Când eşti un ram şi niciuna din păsările care trec în zbor pe lângă tine nu se opreşte să cânte în frunzişul tău...
  • Teme-te de clipa în care nu-ţi mai este teamă de nimic.
  • Teama de foaia curată ucide mai mulţi scriitor decât teama de moarte.
  • Călcată în picioare, zăpada scârţâie ca un suflet prefăcut în cioburi.
  • Visul ne oferă din oficiu ceea ce viaţă ne refuză din principiu.
  • Dumnezeu ne aude chiar şi atunci când nu rostim nmic.
  • Iubirea e o continuă iertare. Iubeşte cu adevărat doar cine nu se teme să fie răstignit
  • Există câteva lucruri pentru care merită să te naşti. Iubirea ar fi primul dintre ele. Dar există şi câteva lucruri pentru care merită să mori. Şi tot iubirea ar fi primul dintre ele.
  • Sufăr şi eu ca toată lumea din cauza iubirii, dar nu pot trăi fără ea.
  • Dacă dincolo de moarte nu există dragoste, la ce bun Veşnicia?













sâmbătă, 14 noiembrie 2015

Cu regret

Cu regret astăzi suntem departe de ceea ce înseamnă valori spirituale. Astăzi parcă totul ne-ar apropia de o decădere bruscă a societății.
Cu regret astăzi nu prea mai întîlnim oameni dornici să citească, interesați să crească sufletește, să devină mai mult decît o marionetă a banilor, a intereselor, a distracțiilor fără limită.
Cu regret astăzi  aproape nu mai sunt oameni ce simt frumos, ce iubesc pur, ce respectă, ce ajută, ce au o relație armonioasă cu cei din jur.
Cu regret astăzi nu prea găsești un om înțelegător și sincer, cu care să te înțelegi, care să te mîngîie printr-o privire, care să îți umple timpul frumos, care să-ți ofere un sprijin, care să zîmbească cald, care să aibă și interese frumoase...
Cu regret asăzi oamenii nu se mai plimbă prin parcuri (sau se plimbă prea rar), nu mai admiră natura, nu mai contemplează, nu mai meditează, nu mai scriu rînduri frumoase ce vor rămîne ca o amintirie despre ei...
Cu regret astăzi oamenii nu mai sunt interesați să pășească liniștit prin viață, să nu mai facă atîta gălăgie, atîta dezordine, să nu mai provoace atîta dezechilibru, să nu mai arunce cu pietre în cei din jur, să prețuiească o prietenie frumoasă, o iubire sinceră, un sprijin necondiționat...
Cu regret astăzi oamenii nu promovează valori sacre. Prietenii binelui, dornici de frumusețe interioară sunt prigoniți și aruncați pe sub ușile celor cu putere și avere...Sunt respinși, sunt neacceptați în diverse companii, sunt priviți ciudat, sunt îndepărtați.
Cu regret astăzi oamenii invidiază cu o putere mai mare decît se bucură.
Cu regret astăzi oamenii urăsc, țin pică, îmbrîncesc, lovesc. Dar cea mai rea parte este că nu le pare rău.
Cu regret astăzi suntem în decădere.
Cu regret...cu mult regret am scris aceste rînduri...


Marinela Lungu
14.11.2015

vineri, 6 noiembrie 2015

Despre ce iubire putem vorbi?


Despre ce iubire putem vorbi atunci când doi oameni au mai multe amintiri despre atunci când se loveau prin cuvinte, decât despre atunci când se mângâiau cu ele? Despre ce iubire putem vorbi atunci când s-au maltratat fizic și verbal? Despre ce iubire putem vorbi atunci când tot ceea ce făceau era să declanșeze o furtună în propria casă, iar victimele erau chiar ei?
Este oare posibil ca o femeie să mai iubească un bărbat care a consumat-o sufletește, a rănit-o și a trădat-o? Este posibil ca un bărbat să iubească o femeie care l-a desconsiderat, l-a batjocorit, l-a umilit și l-a prezentat în fața lumii ca fiind un nimeni?
Este posibil ca asemenea oameni să se înjure toată ziua, iar în fața lumii să-și declare iubire? Este posibil ca femeia să-l bârfească pe bărbat, iar apoi să afirme că el este iubirea vieții ei? Este posibil ca bărbatul să-și bată femeia cu o cruzime inegalabilă, s-o înșele, s-o calce în picioare, iar apoi să spună că o iubește?
Eu nu să cred într-o asemenea iubire. Refuz să cred că iubirea se manifestă prin violență, prin egoism, prin maltratare, prin înjosiri și umilințe. Eu nu cunosc așa iubire. Nu recunosc asemenea maniere de a-ți arăta iubirea față de omul drag.
Mi-e milă de iubirea ce-o murdăresc unii atunci când pretind că între ei există într-adevăr acest sentiment.  Sunt conștientă că în orice relație există conflicte și neînțelegeri, dar atunci când există cu adevărat dragoste, există și soluționarea problemelor. Orice conflict poate fi ameliorat atunci când oamenii se ascultă, au răbdare și ajung la un numitor comun.  Atunci, doar atunci putem spune că ei se iubesc, pentru că mai întâi de toate se respectă.

Însă atunci când oamenii se iubesc declarativ pe site-uri de socializare, în public și-n fața celor cărora vor să le demonstreze ceva, ei nu se iubesc deloc. Iubirea adevărată nu trebuie inventată. Și nici să te prefaci că iubești. Ori iubești, ori nu iubești. Eu nu cred în iubiri de ochii lumii. Știu că iubirea este un sentiment atât de pur, încât nu merită să fie întinat de către cei care caută să demonstreze celor din jurul lor  ceva ce nu simt...Asta e falsitate, iar o dragoste falsă este la fel de inutilă ca un om fals.

Marinela Lungu
06.11.2015

vineri, 30 octombrie 2015

Ne schimbăm


Atunci când privim în trecut, uneori nu ne mai recunoaștem. Dacă stăm și analizăm bine anumite fapte, anumite cuvinte, anumiți oameni ce-i aveam alături stăm confuzi și ne gândim dacă într-adevăr eram noi, cei despre care ne amintim.
Există anumite cuvinte pe care nu le-am mai rosti niciodată, dacă am avea posibilitatea să întoarcem timpul înapoi. Există fapte pe care nu le-am mai săvârși pentru că le găsim fie total nepotrivite situației. Există, de asemenea, și oameni pe care nu i-am mai adăposti în dosul inimii sub nicio formă, pentru că tot ceea ce au făcut a fost să ne dezechilibreze și să ne transforme în niște fantome care își caută rostul în viață.

De multe ori, privind în trecut nu ne regăsim în ceea ce am fost, ceea ce am făcut și ceea ce am simțit. Este ca și cum am citi o poveste ce nu ne aparține și o negăm convinși că nu e despre noi. Poate că ne și condamnăm pentru niște momente în care am procedat greșit, am spus ceva nepotrivit, am simțit ce nu trebuia să simțim, am rănit sau am adunat oameni nepotriviți alături.

Adevărul este că o dată cu trecerea timpului ne schimbăm și noi. Așa cum se schimbă anotimpurile. Așa cum se schimbă ziua cu noaptea. Așa cum se schimbă ora. Așa ne schimbăm și noi. Fără să ne dăm seama, astăzi suntem diferiți de ieri, iar mâine vom fi diferiți de azi. Este normal ca de la o zi la alta să ne schimbăm. Important este să o facem spre bine. Să ne trezim din anumite vise care nu ne aduc nicio perspectivă, să ne debarasăm de anumite iluzii inutile, să facem curat prin suflete, să mai alungăm din oamenii care ne trag în jos. Este surprinzător, dar uneori , alungând anumiți oameni, alungăm și suferințe zadarnice. Pentru că asta aduc unii oameni – suferință. Iar alții – vindecarea.

Totul se schimbă în lume, iar omul nemijlocit.  Acesta este răspunsul multor întrebări ce ne frământă. Ne schimbăm zilnic, doar că schimbarea trebuie să fie constructivă: să ne ajute să ne apropiem de ceea ce suntem cu adevărat, nu să ne îndepărtăm de propriul eu - cel adevărat, autentic, sincer! 

Marinela Lungu
30.10.2015

duminică, 27 septembrie 2015

N-am să înțeleg!


N-am să înțeleg oamenii materialiști, care se culcă și se trezesc cu ideea de a avea mai mult, de a mînca mai mult, de a aduna mai mult fără a se împărți cu cel de alături.
N-am să înțeleg copii egoiști care consideră că părinții trebuie să le satisfacă toate capriciile, iar ei au dreptul să profite de bunătatea și dragostea lor.
N-am să înțeleg bărbații care se cuplează cu femei de ocazie și nici femeile care leagă o relație întîmplătoare.
N-am să înțeleg adolescenții care cred că e la modă să umbli cu haine rupte, păr vopsit în toate culorile, țigara în gură și paharul cu alcool în mînă.
N-am să înțeleg prietenii care consideră că prietenia este doar un mod de a cere mereu fără a avea bunul simț și un pic de rușine.
N-am să înțeleg oameni care-și impun părerea și au impresia că toți trebuie să gîndească ca ei.
N-am să-i înțeleg pe cei care se răzbună pe oameni nevinovați distrugînd suflete cu o plăcere dezgustătoare.
N-am să-i înțeleg niciodată pe cei lipsiți de sentimente, cei care rîd în față și simulează o afecțiune inexistentă doar pentru a primi ceva...
N-am să înțeleg obrăznicia unora care consideră normal ca cei din jur să le satisfacă dorințele.
N-am să înțeleg tupeul oamenilor care mereu cer, mereu caută să găsească ceva pentru ei înșiși, mereu morocănoși, mereu lipsiți de bunul simț.
N-am să-i  înțeleg pe cei hapsîni care țin totul pentru ei și nu sunt în stare să se împartă.
N-am să înțeleg materialismul, egoismul, zgîrcenia.
N-am să înțeleg oamenii care privesc cu satisfacție la suferința altora și rîd cu poftă, uitînd că totul în lumea asta are un final...

Marinela Lungu
27.09.2015

joi, 24 septembrie 2015

La Mulți Ani, dragă bunică!

Dragă bunică,

     Ce cuvinte să-ți spun astăzi, când însăși tu ești unul dintre cele mai dulci cuvinte care-mi stă așezat pe buze și în suflet?  Cum să redau acum tot ceea ce ne unește pe noi două, când, de fapt, legătura noastră este mai presus de cuvinte?
Te cunosc de când mă știu. Și fiecare clipă a mea este însoțită de tine. Tu, cea care mi-ai oferit cea mai frumoasă copilărie, cu cele mai creative jocuri, cu cele mai educative povești, cu cele mai bune povețe. Scriind aceste rânduri, îți văd chipul, îți aud vocea și îmi văd întreaga copilărie în curtea casei tale care va rămâne mereu leagănul sufletului meu însetat de liniște, iar tu – Îngerul care-mi leagănă visele de noapte și zi.

     Eu îți sunt recunoscătoare pentru că m-ai crescut în jurul unei lumini care m-a făcut să caut mereu lumină. Îți sunt recunoscătoare pentru tot ce ai învestit în mine și pentru dragostea cu care m-ai înconjurat, căci dragostea sinceră este cea mai frumoasă formă de educație. În fața ochilor mi se perindă totul: fiecare joc al nostru, fiecare discuție, fiecare seară în care ne bem ceaiul la gura sobei iarna sau afară pe prag vara, fiecare glumă care ne binedispune, fiecare citat, roman  sau film pe care-l analizam, fiecare bucurie pe care o împărțeam. Văd și simt totul. Și știi de ce? Pentru că este ceva ce nu poate fi uitat. Castelul pe care tu l-ai construit pentru mine este unul care nu se va dărâma nicicând. Dimpotrivă, el se va fortifica odată cu trecerea timpului. 

     Iubirea ta nu are limite! Tu ai făcut totul pentru mine întotdeauna, iar dacă eu uneori am fost nedreaptă, îmi asum greșeala. Mereu te-am iubit cu toată forța sufletului meu. Și te iubesc necondiționat, dincolo de timp și circumstanțe. Cuvintele ce ți le aștern acum sunt însoțite de lacrimi. Lacrimi de emoție, bucurie, recunoștință și nespusă iubire pentru tine – Zână a copilăriei mele, sfetnic al adolescenței și Înger veșnic păzitor! Te iubesc cu tot ce sunt și-ți mulțumesc cu inima încărcată de recunoștință pentru toate sacrificiile tale de a educa în mine un OM. Pentru că la rândul tău, ești unul dintre cei mai de seamă Oameni pe care sufletul meu a avut și are marea onoare să-i cunoască.

     Te iubesc! Știi cât? Cît se-ntinde Universul. Adică – INFINIT!


La Mulți Ani, bunicuța mea dragă!
Marinela Lungu

25.09.2015
25.09.2017 (actualizat)


marți, 1 septembrie 2015

“Mai bine singură cu mine, decît singură cu cineva…”


Și nu vorbesc despre izolare.  Nu vorbesc despre ignorare. Nu vorbesc despre discriminare. Vorbesc despre a te simți liber și descătușat în compania persoanelor cu care te înconjori. De prea multe ori noi oamenii avem impresia că nu contează deloc cine sunt cei din jurul nostru și ni se pare că indiferent de ceea ce reprezintă ei noi nu ne vom schimba. Greșit. Contează enorm de mult în compania cui petrecem timpul, pentru că fără a realiza noi împrumutăm multe de la persoanele de alături. Noi ne molipsim, noi învățăm, noi ne transformăm. Dacă oamenii care stau în dreapta noastră sunt adepții unor distacții nelimitate, de prost gust, lipsite de un sens,dacă ei nu au un scop și o motivație,atunci peste un timp noi vom deveni la fel. Fără să ne dăm seama, fără să ne dorim neapărat. Acest lucru se va întîmpla pentru că e firesc. Oamenii din jur au o mare influență asupra noastră, pentru că ei ajung să ne modeleze. Și dacă o fac spre bine este un beneficiu imens, însă dacă ne trag în jos vom avea de suferit înzecit.  Însă se întîmplă din păcate ca o compania să ne îndepărteze de adevărata noastră personalitate și să ne transforme în niște oameni străini nouă înșine. Toate acestea din motivul că acceptăm prea ușor persoane care nu ne oferă nicio perspectivă, ne apropiem prea mult de ele și ne îndepărtăm de EUL din suflet. Împrumutăm obiceiuri proaste și uităm de propriile valori. Copiem comportamente greșite și uităm de educația primită. Iar cel mai ciudat este faptul că deși prea mulți oameni  ne displac și nu-i simțim necesari, ne pierdem timpul cu ei și-i lăsăm să ne domine, să ne incomodeze, să ne limiteze visurile și să ne înghesuie sufletește. Astfel se întîmplă să ne simțim singuri chiar și în mulțime. Adevăratul sentiment de singurătate nu este din cauza faptului că ne lipsesc persoane fizice, ci din cauza faptului că ne lipsește împlinirea din suflete. Suntem singuri doar atunci cînd nu avem o parte esențială din propriul eu. Suntem singuri chiar și în compania unor persoane din cauza cărora ajungem să ne simțim incompleți, inferiori, decăzuți, slabi și singuratici.  Putem fi singuri și în doi, și printre mii de alte persoane, și în centrul unui cerc infinit de oameni, însă e-n zadar... dacă acei oameni ne sunt străini sufletește suntem singuri în interior. De aceea e mai bine să fii singur uneori, și nu îți spun asta pentru a te îndemna să te izolezi de oameni. Din contră, socializează cu ei, dar ai grijă cu cine ... și mai ales – ai grijă de cine ești tu cu adevărat. Nu-i lăsa să te transforme decît dacă asta e spre binele tău. Învață de la ei ce e frumos. Ia de la ei doar manierele necesare unui OM adevărat. Iar dacă te simți singur cu mulți lîngă tine... îndepărtează-i pe cei  străini sufletului și apropie-te de tine...adevăratul TU, cel care îți este cel mai necesar pentru o dezvoltare personală armonioasă.

Marinela Lungu
01.09.2015

marți, 18 august 2015

E atît de trist...


E atît de trist cînd oamenii se aşteaptă pentru un anumit motiv sau cînd se iubesc doar pentru că au ceva de cîştigat din asta.
E atît de trist cînd oamenii mimează un sentiment de ataşament doar pentru că li se oferă ceva în schimb.
E atît de trist cînd oamenii se prefac şi pînă şi prefăcătoria lor are un gust mîrşav.
E atît de trist cînd măştile cad şi adevărata faţă li se citeşte ca o carte deschisă.
E atît de trist cînd auzi oameni vorbind doar despre mîncare, de parcă asta ar fi unicul motiv pentru care se merită să mai trăim.
E atît de trist cînd oamenii pun accent doar pe lucruri materiale şi ajung să se comporte ca nişte obiecte neînsufleţite.
E atît de trist cînd oamenii nu mai văd nimic în afară de bani şi avere…
E atît de trist cînd oamenii nu mai simt nimic şi nu-i mai mişcă nimic pentru că au rămas goi pe dinăuntru…
E atît de trist cînd vezi feţe zîmbitoare umbrite de-un întuneric ce vine din suflet…un suflet pustiu.
E atît de trist cînd copii ajung să iubească doar pentru ceea ce li se oferă şi caută să li se ofere mai mereu si de toate…uitînd că cel mai valoros dar este viaţa şi că acum au responsabilitatea să crească sufletul ce le-a fost plantat…
E atît de trist cînd în general oamenii uită de suflet şi omenie…
E atît de trist cînd descoperi în lume o lipsă mare: cea de dragoste anume…acea dragoste pură, sinceră, frumoasă şi caldă, acea dragoste care învaţă despre bunătate şi compasiune. Acea dragoste după care plînge o lume intreaga…
E atît de trist cînd oamenii nu mai trăiesc pentru frumos, ci pentru ei înşişi…devenind egoişti, excesiv de egoişti…
Mi-e trist, foarte trist... Mi-e sufletul apăsat de acest adevăr trist...


Marinela Lungu
18.08.2015


miercuri, 5 august 2015

Cît de mulţi şi totuşi cît de puţini...

Cît de mulți sunt oamenii pe care simplu de tot îi auzi și cît de puțini sunt cei pe care îi asculți cu drag...
Cît de mulți sunt oamenii care îți vorbesc și cît de puțini sunt cei ale căror cuvinte îți ating sufletul...
Cît de mulți sunt oamenii cu care stai la un ceai, la o cafea sau chiar la un pahar de vin și cît de puțini sunt cei cu care stai la un sfat și la un pahar de vorbă bună...
Cît de mulți sunt oamenii care îți zîmbesc și cît de puțini sunt cei care îți provoacă un zîmbet prin zîmbetul lor...
Cît de mulți sunt oamenii care te însoțesc în drum spre casă, serviciu sau care te însoțesc la vreun eveniment și cît de puțini sunt cei care te însoțesc pe drumul vieții și se oferă să-ți țină companie chiar și în momentele de confuzie sau tristețe...
Cît de mulți sunt oamenii care îți umplu lista de prieteni și cît de puțini sunt prietenii care îți umplu inima...
Cît de mulți sunt oamenii care te ating și cît de puțini sunt cei care îți zdruncină întreaga ființă fără ca măcar să-ți atingă un centimetru din piele.
Cît de mulți sunt oamenii care-ți oferă iubire declarativă și cît de puțini sunt cei care ți-o oferă necondiționat.
Cît de mulți sunt oamenii cu care poți pierde timpul și cît de puțini sunt cei cu care-l poți valorifica...
Cît de mulți sunt oamenii care te înconjoară și cît de puțini sunt cei care îți locuiesc sufletul.
Cît de mulți sunt oamenii care te știu și cît de puțini sunt cei care te cunosc cu adevărat, dincolo de aparențe și bîrfe .
Cît de mulți sunt oamenii pe care îi primești în viața ta și îi păstrezi deși te irită și-ți provoacă incomodități sufletești și cît de puțini sunt cei care își merită un loc în inima ta, iar tu nu-i observi pentru că o ai atît de plină...și totuși atît de goală! 
Marinela Lungu
05.08.2015

duminică, 26 iulie 2015

Scrisoare către suflet (4)

Poți fugi de toți, dar nu poți fugi de tine însuți...
Te poți ascunde de toți, dar nu te poți ascunde de tine însuți...
Îi poți minți pe toți, dar nu-ți poți minți sufletul...
Le poți spune tuturor că ești fericit, dar asta nu te va face cu adevărat fericit...
Îți poți umple timpul cu oameni nepotriviți, dar prezența lor nu-ți va umple golul din inimă...
Poți pleca departe, dar nu mai departe de tine însuți...


Oricît de întunecate ți-ar fi gîndurile și oricîtă amărăciune nu ai înghiți, niciodată nu încerca să te mulțumești cu oameni ieftini, cu iubiri second-hand, cu suflete murdare, cu caractere fără valori...

Pentru alte scrisori: https://www.facebook.com/media/set/?set=a.671131716353582.1073741834.480913458708743&type=3

Marinela Lungu
26.07.2015

joi, 16 iulie 2015

A fi femeie este o artă!


O adevărată femeie este la înălţime la propriu şi la figurat. Învăluită în rafinament şi eleganţă,oferă un parfum al naturaleţii şi simplității lăsînd o amprentă puternică în lume,căci ea este motorul societăţii...
O femeie falsă vulgară nu va putea fi niciodată o FEMEIE,pentru că a fi femeie în adevărat sens al cuvîntului nu înseamnă nicidecum să-ţi îmbraci corpul în cele mai scumpe haine lăsîndu-ţi sufletul să rătăcească printre cele mai ieftine valori,ci în primul rînd să-ţi îmbraci sufletul în lumina pură a frumuseţii nemuritoare şi să-ţi asortezi ţinuta în paralel cu hainele sufletului tău. A-ţi colora buzele cu cel mai scump ruj nu înseamnă nimic dacă nu ţi le colorezi şi cu un zîmbet. A-ţi machia ochii cu cel mai puternic rimel nu oferă nici un farmec dacă nu ai sclipirea ce le oferă o strălucire deosebită,iar faptul că faci eforturi disperate să-ţi îndepărtezi micile defecte exterioare este inutil,atîta timp cît nu mai faci puţină ordine prin camerele din interiorul tău. Vorbesc despre modul în care te comporţi,modul în care priveşti, modul în care vorbeşti,analizezi sau chiar şi modul în care critici. Toate trebuie făcute cu un rafinament specific sufletului de femeie – acea mare de mistere care nu pot fi desluşite decît de cel care se avîntă s-o descopere în lung şi-n lat fără frica de a se îneca. Însă doar titlul de femeie nu-ţi oferă şi trofeul. Este necesar să te ridici pe tocuri pentru a putea ajunge la principiile înalte şi să ştii să-ţi menţii echilibrul chiar şi atunci cînd linia timpului devine subţire sau scena vieţii se dovedeşte a fi şubredă. A fi femeie este o artă. La fel cum a fi OM este un destin. Şi nu orice femeie posedă această artă,deşi toate ar putea triumfa şi toate ar putea fi mai mult decît  marionete ce defilează pentru a cîştiga atenţie şi nicidecum suflete. Femeile marionete vor cîştiga întotdeauna admiraţia bărbaţilor,dar niciodată inima,iar femeile adevărate vor sta în umbră,însă mereu în picioare. Pentru că ele nu se supun principiilor false şi nici nu se lasă supuse de oameni ieftini. Sunt femei care lasă un parfum rafinat,iar altele pur şi simplu dezgustător. Este important şi ceea ce rămîne după oameni,poate că uneori mai important decît ceea ce au adus.
Poţi înlocui un trup,dar nu poţi înlocui un suflet. Poţi machia un trup,dar niciodată un suflet. Poţi iubi un trup,dar nu poţi trăi cu un trup lipsit de suflet.
A fi femeie este o artă,nu un titlu.

Marinela Lungu
16.07.2015

joi, 25 iunie 2015

Vine un moment cînd te trezeşti...


Vine un moment cînd te trezeşti ca dintr-un vis dulce într-o realitate amară. Te trezeşti şi brusc vezi lucrurile altfel. E ciudat şi totuşi firesc ca la un moment dat să ţi se schimbe punctul de vedere,să te schimbi,să gîndeşti altfel şi să faci anumite concluzii. Vine un moment cînd te trezeşti şi nu mai priveşi lumea cu aceeaşi ochi. Anumiţi oameni care ţi se păreau extraordinari,îi vezi pur şi simplu banali. Anumite glume care cîndva te binedispuneau,le găseşti ridicole şi te irită. Anumite cuvinte ce-ţi erau înşirate pe foaie şi care cîndva te alinau,te consolau şi te motivau,îţi par învechite,false şi auzite de mii de ori. Pur şi simplu nu le mai simţi ca înainte. Nu te mai ating,nu te mai emoţionează,nu te mai bucură,nu te mai impresionează. Îţi sună pur şi simplu…neautentice. Vine un moment cînd te trezeşti din amorţeală şi îţi dai seama că viaţa pe care o trăieşti nu e a ta şi că sentimentele ce te mistuie nu au ce căuta în sufletul tău. Vine un moment cînd simţi necesitatea să faci curat şi să cureţi praful ce ţi s-a aşezat în suflet. Vine un moment cînd pur şi simplu nu mai găseşti nimic în anumiţi oameni. Nu ţine de voinţă. Este ceva inevitabil,inexplicabil şi probabil firesc. E firesc să te trezeşti şi să termini de visat ceea ce trebuie să rămînă de domeniul visatului. E firesc să faci ordine în gînduri,în suflet şi în viaţă. E firesc să-ţi doreşti ceva mai bun şi să nu te mulţumeşti cu jumătăţi de măsură.
Sunt momente în care te trezeşti…şi nu vezi nici un motiv care te-a îndemnat să continui să visezi acel vis banal,lipsit de importanţă,care nu ţi-a adus nicio perspectivă. Sunt momente în care nu mai poţi să gîndeşti sau să simţi ca înainte. Sunt momente cînd nu mai vezi nimic ce te-ar putea lega de trecut.
Şi în acele momente…te simţi ciudat,pentru că lumea în care ai trăit pare a fi dispărută şi nu înţelegi de ce nu te-ai trezit mai devreme la realitate şi de ce te-ai ambiţionat să rămîi în continuare amorţit într-o lume străină sufletului tău.
Cînd vine momentul în care te trezeşti…simţi că se încheie o viaţă şi începe alta nouă…
Dar în viaţa nouă fii cu ochii deschişi...:)


marți, 9 iunie 2015

Suntem bogați

Suntem bogați numai atunci cînd avem zîmbete de dăruit,

Suntem bogați atunci numai cînd avem lacrimi de plîns,

Suntem bogați numai atunci cînd avem întîmplări de povestit,

Suntem bogați numai atunci cînd avem experiențe de împărtășit,

Suntem bogați numai atunci cînd avem oameni cu care să discutăm,

Suntem bogați numai atunci cînd avem cui să ne plîngem,

Suntem bogați numai atunci cînd avem pe cine îmbrățișa,

Suntem bogați numai atunci cînd avem o fărîmă de suflet ce o putem dărui,

Suntem bogați numai atunci cînd avem iubim și putem oferi iubire,

Suntem bogați numai atunci cînd avem priviri calde cu care să încălzim,

Suntem bogați numai atunci cînd avem vorbe bune de oferit,

Suntem bogați numai atunci cînd avem o inimă plină și dăruim cîte o bucată din ea celor care nu au,care duc lipsă și care tînjesc după un sentiment frumos. 

Nu vei putea aprecia niciodată nimic din exterior,dacă în interior duci lipsuri și orice venit din afară va fi nul,dacă sufletul ți-e pustiit.

La nimic nu servește o pungă plină cu bani plină cînd inima e complet goală...

Marinela Lungu


sâmbătă, 30 mai 2015

Tavanul oamenilor MARI este Cerul


        Tavanul oamenilor MARI este Cerul,


  • Pentru că ei nu se limitează la vise ieftine,
  • Pentru că ei nu obosesc să meargă la capăt pentru idealuri,
  • Pentru că ei nu se lasă opriţi la primul semafor,
  • Pentru că ei nu fac din orice piatră sfîrşit de drum,
  • Pentru că ei nu caută persoane să le realizeze planurile,ci caută posibilităţi pentru a le realiza singuri,
  • Pentru că ei nu cad în capcana lucrurilor de nimic,
  • Pentru că ei cred în ceea ce-şi doresc,
  • Pentru că ei au un Dumnezeu,
  • Pentru că ei privesc în jur şi apreciază,nu dezaprobă,
  • Pentru că ei sunt conduşi de speranţe,nu orgolii,
  • Pentru că ei au un ţel,nu pretexte,
  • Pentru că ei ştiu a crea,nu a distruge,
  • Pentru că ei cunosc diferenţa dintre a promite şi a face,
  • Pentru că ei au un suflet de pîine,nu de piatră,
  • Pentru că ei merg înainte fără a se uita la cei care-i trag înapoi,
  • Pentru că ei se încred în speranţă ca într-o carte deschisă,
  • Pentru că ei nu îşi stagnează evoluţia personală,ci din contră,o accelerează prin fapte,
  • Pentru că ei ştiu SĂ TRĂIASCĂ,nu doar să existe!




marți, 19 mai 2015

Şi îngerii au demonii lor


Totul porneşte de la o melodie care se intersectează cu firele subţiri ale vieţii.


Viaţa are mai mereu momente de tensiune care îţi încarcă sufletul cu multe elemente negative. E o nelinişte totală între oameni. Ca un război în care nimeni nu are nimic de cîştigat. Tonuri răstite, vorbe aruncate în vînt şi acţiuni interprinse la nervi nu aduc niciodată o linişte interioară desăvîrştită. Astăzi liniştea este înghiţită de gălăgia care domină nu doar casele, ci şi sufletele oamenilor.

Toţi purtăm cu noi un colţ de rai şi unul de infern. Suntem divizaţi în două părţi. Suntem în două lumi. Ascultăm două voci. Dar acţionăm doar cu o parte. Deseori, cu cea negativă. Strigăm, rănim, nu realizăm că, de fapt, cuvintele sunt cele care pot omorî sau tămădui. Noi le folosim ca pe nişte săbii cu care ne apărăm sau ne justificăm fără a pune în calcul faptul că cineva rămîne rănit.


Viaţa ne stoarce ca pe un burete şi într-un final ne usucă. Dar noi ne uscăm înainte de vreme. Cu fapte, vorbe, iar uneori, chiar şi cu tăceri. Orgoliile rod din noi acea iubire faţă de semeni şi ne transformă în nişte crudităţi ce acţionează doar din instinct. Dar noi putem fi mai mult de atît, mai mult decît nişte maşinării controlate de interese meschine şi puteri false. Suntem oameni, cu otrava şi totodată leacul vindecării în noi. Cu îngeri şi demoni ce se luptă între ei. Cu vise şi deziluzii.


Rănim prea des, iar sîngele ce curge din cei răniti se transformă în nişte lacrimi pentru noi, ce care am rănit.
Nimeni nu cîştigă nimic în războiul dintre oameni. Este doar un cîmp de luptă sîngeros în care oamenii pierd din liniştea care este mai neputincioasă decît gălăgia.

Suntem mereu preocupaţi să răspundem vorbelor provocatoare, decît să le potolim. Suntem preocupaţi să ne răzbunăm în loc să iertăm. Suntem preocupaţi să ne evidenţiem orgoliile şi mîndria, decît să căutăm a fi mai modeşti. Căutăm mereu să punem sare pe rană şi să adăugăm lemne pe foc. Un foc ce ne mistuie pe toţi, cu piele, carne şi oase. Doar sufletul şi ce avem acolo poate supravieţui. Suntem încăpăţinaţi şi totodată naivi, pentru că lăsăm demonii să ne controleze îngerii şi nu invers.


Nu mai hrăniţi demonii cu gălăgie, tonuri răstite, vorbe negîndite şi sîngeroase. Lăsaţi-i flămînzi. Să strige ei, dar să fiţi surzi la strigătele lor. Lăsaţi-i să moară puţin cîte puţin. Şi renașteți îngerii!
Căci doar Divinitatea şi Frumosul poate renaşte...pentru totdeauna!



marți, 5 mai 2015

Despre sentimente

E uşor să rosteşti „te iubesc”-uri care nu conţin decît litere. E uşor s-o spui fără a o simţi şi să pretinzi că sentimentele îţi sunt adevărate. Şi poate că aceste „te iubesc”-uri false tămăduiesc o vreme suflete rănite,dar la un moment dat ele ucid precum o sabie ascuţită.  Dacă sentimentele nu există,la ce bun să naşti cuvinte? Dacă nu eşti în stare să „treci” prin tine ceea ce spui,atunci nici nu mai spune ceva. A te juca cu sentimentele,doar pentru că îţi place să te joci cu litere pentru a crea cuvintele,înseamnă a te juca cu sufletul unui om şi a-l arunca în flăcări doar pentru că îţi place să vezi un foc arzînd. Nu uita că cuvintele au o forţă atît benefică,cît şi nefastă asupra oamenilor. A-i iubi doar în cuvinte înseamnă a nu-i iubi deloc. Cuvintele pot fi rostite fără ca acestea să vină din suflet,iar dacă ele nu vin din suflet,nu sunt adevărate,nu sunt profunde,nu sunt simţite...şi în acel moment,înainte de a le rosti,încleaştă-ţi buzele şi nu le permite să iasă,dacă nu au ieşit din suflet...
Doar sentimentele născute în interior merită a fi delcarate în cuvinte,căci doar acelea sunt adevărate,doar acelea pot aduce fericire,doar acelea pot vindeca cu adevărat o inimă rănită de focurile unor iubiri bolnăvicioase.
Sentimentele unui om nu sunt pentru jocuri,nici amuzament sau alt tip de distracţie,pentru că viaţa spirituală nu e un circ,iar sufletul omului nu e predestinat pentru teatruri ieftine. E adevărat că acolo,în suflet,se dau cele mai multe lupte,dar nicidecum el nu trebuie murdărit cu iubiri închipuite sau născocite. E amar,e crud,e de neacceptat să pretinzi că ai un ataşament faţă de cineva care îţi este total indiferent. La ce bun?
Inima omului este un nucleu care poate genera atît lumină caldă,cît şi lavă fierbinte. Depinde de sentimentele cu care este înconjurată.
"A spune cuiva „te iubesc” este o invitaţie în veşnicie”,spunea Nicolae Dabija,iar dacă „te iubesc”-ul rostit de tine nu este sincer,înseamnă că oferi o invitaţie în infern...

Iar infernul este unicul loc din care Dumnezeu lipseşte. –Aurelian Silvestru.

joi, 23 aprilie 2015

Strictul necesar

Nu e necesar să fii bun cu mine,e suficient să nu mă chinui…
Nu e necesar să mă iubeşti,e suficient să mă respecţi…
Nu e necesar să mă lauzi,e suficient  să nu mă înjuri…
Nu e necesar să mă răsfeţi,e suficient să nu mă umileşti…
Nu e necesar să-mi aminteşti ce nu pot face,ştiu bine şi nu mă bucur,în schimb ai putea să realizezi că pot face şi alte lucruri…
Nu e necesar să fii de acord cu mine,e suficient să-mi respecţi părerea…
Nu e necesar să mă consideri o prinţesă,nici tu nu esti vreun rege sau regină
Nu e necesar să-mi zîmbeşti mereu,e suficient să nu mă priveşti cu duritate…
Nu e necesar să încerci să mă vezi altfel decît sunt,e suficient să mă vezi aşa cum sunt,cu calităţi şi defecte…

...Dar…

…Dacă mă chinui,nu înseamnă că eşti bun şi nici mai bun decît mine.
….Dacă nu mă iubeşti,nu înseamnă că trebuie să dai cu piciorul în mine! Respectă-mă ca om ce sunt!
…Daca mă înjuri înseamnă că pur şi simplu vorbeşti despre tine,nu despre mine.
…Daca mă umileşti,înseamnă că nu eşti demn/ă de respect…
…Dacă îmi aminteşti mereu despre ceea ce nu pot şi uitţ de ceea ce pot,înseamnă că tu nu poţi nici atît şi te complexezi doar…
…Dacă nu-mi respecţi părerea,nu inseamna că a ta e mai bună,mai corectă,mai frumoasă,ci doar că eşti incapabil să accepţi că alţii gîndesc altfel decît tine…
…Daca tu te consideri rege şi-ncerci să mă supui fără a reuşi,înseamnă că mă bucur,pentru că tu eşti regele slăbiciunii şi laşităţii sufleteşti,iar eu nu mă supun unei asemeni legi!
….Dacă tu mă privesti încruntat,nu înseamnă ca eu nu mai pot să zîmbesc…Privirile tale nu îmi îngheaţă puterea de a zîmbi…

…Dacă tu nu eşti în stare să mă vezi aşa cum sunt,atunci ţine bine minte că eu sunt suficient de capabilă să te văd aşa cum eşti tu...

Cînd vine vorba despre oameni,este suficient să-i respecţi,să le vorbeşti frumos şi să nu-i judeci din pripă,căci nu ai acest drept. A intra în contact cu oamenii presupune responsabilitate...Responsabilitatea de a-i respecta şi de a-i accepta aşa cum sunt,fiind conştient de faptul că nimeni nu e perfect. Ăsta e strictul necesar...RESPECTUL!