Viața-i un pas grăbit spre ziua cea de mâine.
Noi oscilăm între ce-a fost și ce va fi.
Cu veșnica speranță-n nemurire
Sau cel puțin – că n-om îmbătrâni.
Ne doare
timpul când ceasul anunță că iarăși s-a sfârșit o revedere, o zi, un răsărit.
Ne doare
timpul când sună a despărțire, când miroase a toamnă, a frunze ruginite și a
speranțe risipite-n van.
Ne doare
timpul când ne lasă la poarta așteptării singuri și pustiiți.
Ne doare
timpul când cei din jur se schimbă și pleacă odată cu el, de parcă ar fi
complotat pentru a nimici o speranță ce încă lupta să nu se stingă.
Ne doare
timpul când plecăm siliți de-un ceas înrudit cu toamna care își silește
frunzele să părăsească copacii, iar păsările cuibul.
Ne doare
timpul când suntem încolțiți de indiferență, răceală și uitare.
Ne doare
timpul când din el se naște neliniștea ce asuprește sufletul.
Ne doare
timpul când devine întuneric. Ne doare apusul. Ne doare încrederea pierdută.
Ne doare
timpul când acesta aduce cu sine singurătatea amară.
Ne doare
timpul când ne răpește clipele în care sufletul se scaldă în bucurie,
impunându-ne să revenim la realitate. Acea realitate-rutină.
Ne doare
timpul când florile dinăuntrul nostru se transformă în spini.
Ne doare
timpul când acesta ne jefuiește de cele mai frumoase sentimente, dăruindu-ne în
schimb nedumerirea, confuzia și dorul.
Ne doare
timpul când acesta înseamnă depărtare.
Ne doare
timpul…
Marinela Lungu
29.10.2018