joi, 30 mai 2019

De la mine pân’ la tine


Te uită cum plouă!
În zare-s numai nouri…
Plouă cu doruri,
De la mine pân’ la tine…
Dă-mi mâna ta, iubite,
Să construim o punte
Cu degete-mpletite sub picături de dor
De la mine pân’ la tine…

Te uită cum plouă!
Și ne udă pân’ la suflet.
Tu, dă-mi, totuși, mâna ta
Să pot ajunge la inima-ți atinsă de ploaie,
Și să ți-o ating eu –
Cu iubire!
Să spargem distanța prea mare
De la mine pân la tine…


Te uită cum plouă!
Peste orașul aburit de tristețe,
Peste ochii tăi adânci precum marea,
Peste mâinile tale – icoane nesărutate.
Și cerul oftează din greu
Azi, când distanța-i prea mare:
De la mine pân’ la tine…

Te uită cum plouă!
Cu doruri neîmplinite
Și-așteptări ce înc-așteaptă…
Auzi și cum tună?
Sărmana inimă – oftează…
Simți cum ne inundă?
O durere, un dor, o iubire,
Ce furtună!
De la mine pân’ la tine…

Marinela Lungu
30.05.2019

vineri, 17 mai 2019

Am uitat (cum) să fim fericiți…


Timpul, în complexitatea sa neînțeleasă de firea omenească, ninge peste noi cu uitare, cu nepăsare, cu durere, cu stări ce nu le mai putem descifra, cu nelămuriri și goluri pe care nu le mai putem umple. Cotidianul devine atât de sobru și sec, încât aproape că uităm cum se simte cu adevărat bucuria. Acea bucurie sinceră, firească, neforțată. Acea bucurie care nu ne constrânge și nu ne pune bariere visării. Cea care ne lasă să ne bucurăm în libertate, la nesfârșit, până la lacrimi. Cea care ne inundă făptura de lumină.

Dar noi uităm (cum) să mai fim fericiți. Noi uităm să credem în speranțe împlinite. Uităm să ne dăruim pe deplin iubirii. Uităm cum se simte adevărata fericire. Ne e teamă de ea. Ne eschivăm. O alungăm. Preferăm să trăim în ungherașul nostru ferit de lumină, mai prăfuit de amintiri dureroase, întunecat de gânduri sumbre și temeri neînfruntate și neînvinse, crezând că astfel evităm dezamăgirile, dar cât ne înșelăm! Cu adevărat evităm doar fericirea. Ne lăsăm conduși de nefericire și mergem de mână cu ea, în timp ce iubirea merge singuratică pe cealaltă parte a drumului, iar noi – nesiguri și deprinși cu vremea sumbră, ne temem să traversăm strada. O privim de la depărtare, o admirăm, o râvnim, o adorăm, visăm la ea ca niște bieți copii care visează la o nouă jucărie în timp ce se joacă disperați cu cea uzată de timp. 

Vrem să fim fericiți, dar nu mai știm cum. Suntem atât de obișnuiți cu rutina cea în care mai mereu plouă cu griji, probleme și disperare, încât calea de evadare s-ar părea că nu o mai vedem sau nu o mai găsim. Uneori o vedem, dar nu o parcugem din teama de a nu ne rătăci și a ne pierde. Lașitatea mușcă lacom din noi și ne transformă în niște bieți suferinzi care nu mai au nici curaj, nici vlagă, nici putere de luptă. Trăim iluzionând în umbra unui vis neîmplinit...

Ce trist este omul căruia iubirea și fericirea îi stau chiar la picioare, dar el nu știe cum să le trăiască. Ce trist este omul care nu-și poate învinge teama și trăiește închis în colivia unui trecut apăsător. Ce trist este omul a cărui incapacitate de a depăși negativismul este mai puternică decât setea de pozitivism. 

Oare cât timp pierdem noi așteptând fericirea? Oare cât timp pierde fericirea așteptându-ne pe noi? Oare cât timp pierde iubirea încercând să ne smulgă din ghearele singurătății? Oare cât timp pierdem noi rătăcind pe alei necunoscute, cu inimile frânte, încercând să găsim ceva ce se află chiar lângă noi? 
Uneori o viață...

Marinela Lungu
17.05.2019