Definiția propriului EU

Un fir de tăcere mocnind într-un foc al gălăgiei,

Un strop de nesiguranță într-un ocean plin de certitudini,

Un licăr de speranță într-o mare de deziluzie,

Un dram de încredere într-o lume încrezătoare…

 

Abundență de visuri într-un ocean în care se reflectă realitatea,

O mare de iubire ce nu încape într-o lume plină de interese,

Un dor de absolut într-un noian de absurditate,

O Veșnicie între buze într-un abis de imaterialitate…

 

Un luptător – înotând într-o mulțime mediocră,

Absentă uneori, indiferentă, chiar banală.

Un spirit supus, dar neîngenuncheat –

Obidit, dar visător.

Tăcut, sfios, echilibrat.

Solidar, demn și sobru –

Autentic. 

Marinela Lungu

29.06.2021

 

Cine sunt eu să te pedepsesc?

N-am să-ți pun păcatele pe un cântar, obligându-te să plătești pentru ele. N-am să-ți amintesc insistent despre tot ceea ce ai greșit, despre tot ceea ce n-ai făcut sau despre lucrurile pe care le-ai făcut, deși nu trebuia. Nu voi arunca cu reproșuri murdare, cu venin și n-am să te înjunghii pentru a-mi potoli durerea. Nu voi vorbi despre tine ca despre un om mârșav, urât și detestabil, pentru că, în acest caz, aș vorbi mai mult despre mine, decât despre tine. Nu te voi amenința, nu te voi șantaja, nu voi încerca să mă răzbun sau să te pedepsesc pentru invidie, pentru lipsă de respect, pentru fățărnicie, pentru falsitate, pentru vorbe amare, pentru bârfe, pentru atitudine înjositoare. 

În definitiv, cine sunt eu să te pedepsesc? Cu ce drept să vin în fața ta și să te supun judecății? Cine sunt eu să mă cred superioară și să îmi atribui dreptul de a pedepsi, de a umili, de a critica? Cine sunt eu, încât să-mi permit să fiu cea care te face să plătești pentru greșelile tale?

Fiecare om duce propria desagă de greșeli. Și pe parcursul vieții, plătește, într-un fel sau altul, pentru ele. Eu am greșelile mele, suferințele mele, durerea mea, deziluziile mele. Nu am timp să-ți fiu călău sau judecător. Nu-mi permit. Judecata vine de la Dumnezeu. Iar El, alege de cele mai multe ori, să ne ierte, să ne mai dea o șansă, să ne ajute să înțelegem unde am greșit și cum să ne îndreptăm greșeala, nu să ne condamne la moarte, să ne pedepsească crunt și să ne priveze total de lumină, mântuire și dragoste.

Dumnezeu ne face să conştientizăm unde am greșit. Ne arată calea pentru a îndrepta greșeala. Dar nu ne omoară. Ne dă o lecție și prin urmare – o nouă șansă.

Iar eu… cine sunt eu ca să te pedepsesc? Te las în compania faptelor tale care, de la un moment dat, vor prinde glas în conștiință, iar odată cu trecerea timpului vei înțelege unde ai greșit, cu cine ai fost nedrept, ce ai pierdut și ce ai învățat…

Marinela Lungu

22.06.2021

Floarea și buruiana

 Pe vremea când pământu-i însetat,

Iar arșița insistă să-l lase fără roadă,

Sfios, din greu, se luptă – un mugur să răsară,

Să crească, să-nflorească, să prindă o culoare,

Și formă, și parfum. E mic, dar vrea să fie mare.

Vrea să fie, într-o zi, o floare.

 

Și-n timp ce luptă crunt cu ploaia, cu furtuna,

Încearcă să rămână drept când fulgerul lovește,

Când grindina îngheață, când soarele topește.

Ridică fruntea sus, privind în depărtare –

Un mugur mic, visând să fie floare.

O fi departe timpul în care va-nflori,

Dar crede cu tărie că ziua va veni.

 

Și chiar de-i greu să țină piept

Hainelor nopți reci,

Zâmbește! Și visează –

Va deveni-ntr-o zi, o floare!

 

Ajunge, astfel, să capete culoare,

Are petale, parfum – adevărată floare!

Încântă privirile curioșilor ce trec,

Și printre dinți se-ntreabă:

„Pe vreme rea și din pământ neroditor,

Cum e cu putință că mai răsar și flori?”

Dar floarea, spre-a-i surprinde,

Parfum duios sporește,

Și se-nalță spre lumină,

Cu dor, cu bucurie!

 

Dar vine noaptea iară –

Și pare tot mai lungă.

Iar dimineața, floarea, nu vede soare,

Nici cer. Nici păsări.

E-ntuneric.

Petalele – zdrobite. La rădăcină – frig.

Oricât fruntea o-nalță, în zare e pustiu.

Aude pași de trecători, iar vocile-s de groază:

„Cum, peste noapte, dintr-un pământ neroditor,

Cu soare prea puțin și ploi reci, și furtuni –

E plin de buruieni! E plin de roadă rea.

Nici urmă de vreo floare.”

 

Tristețea vocilor înlăcrimează floarea.

Ar vrea să strige, să-i oprească,

Să spună lumii că trăiește,

Să dea de veste că respiră,

Că are viață, parfum, are culoare –

Că printre buruieni, există, totuși, floare!

Zadarnic, însă, căci grăbiți,

Țăranii vin cu coasa în spinare,

Strivesc, fără-a privi în jur,

Fără s-aștepte.

Și prima buruiană, lovită crunt de coasă

E chiar o floare. Vai, o floare?!

Și când se uită, mirat, cu inima-n jumate'

Spre cea pe care tocmai a smuls-o din pământ

Omul se miră. Oftează. Și constată:

 

Dintr-un pământ neroditor,

Cu ploaie și furtună

A răsărit o floare. Doar una.

Și-n rest – buruiană.

Dar coasa a strivit-o pe cea dintâi, crezând

Că tot pământul, cât se-ntinde

E plin de buruieni și trebuie cosite.

Sărman ochi de trecător, grăbit, hain

Ce n-a știut să vadă –

O floare numai.

Văzând, în schimb, un lan de buruieni…

Marinela Lungu

07.06.2021