Tristețe de iarnă

     E iarnă. Cad fulgi, dar nu din cer, ci din ochi. Ninge cu lacrimi de gheață, cu amintiri, cu dor, cu neputință. E iarnă mai mult în interior decât în exterior. Avalanșe de zăpadă cotropesc meleagurile inimii, acoperind-o până când rămâne aproape fără suflare. Viscolul se întețește cu fiecare clipă ce trece, iar sufletul, însingurat, tremură și îngheață la răscrucea dintre a fost și este. Afară e o frumusețe de nedescris. Orașul împodobit cu brazi, cu luminițe și zâmbete. Clopoței zglobii se aud din depărtări. Oamenii, grăbiți, cuprinși de euforia sărbătorilor ce vin, inundă magazinele, căutând cele mai potrivite cadouri pentru cei dragi, cele mai gustoase alimente pentru o masă copioasă de sărbătoare, cele mai colorate decorațiuni pentru casă. Îmbulzeală peste tot. Grabă. Nervi. Și… o tristețe neînțeleasă. Pentru că în ciuda faptului că toți se grăbesc să pregătească totul pentru o sărbătoare perfectă, uită să se bucure de perioada în sine, de ceea ce reprezintă iarna, de ceea ce înseamnă cu adevărat o sărbătoare. În graba de a reuși totul, uităm să fim fericiți…

     Exteriorul mișună de prea multe preocupări, în timp ce interiorul – mocnește într-o durere surdă, neînțeleasă, confuză și grea. O durere care nu trece, ci se intensifică odată cu secundele care se scurg în grabă. E trist să privești totul ca un spectacol din care nu faci parte, să simți că te-ai desprins de lumea în care trăiești și orice pas al ei îți provoacă încă o rană care sângerează. E trist să nu vezi bucurie în sărbători, în lumini, în pregătiri. E trist să stai la colț de stradă și să-i vezi pe toți grăbindu-se prin magazine, grăbindu-se pe la casele lor, împodobind brazi și cântând colinde, în timp ce în sufletul tău susură numai glasul tăcut al singurătății, al tristeții care nu are un motiv concret, dar nici un sfârșit exact. E trist să simți că lumea ta interioară s-a divizat în două părți total neproporționale, care nu relaționează între ele și nu se potrivesc. Și cel mai trist este faptul că trebuie să reziști într-o lume care se petrece, pe când lumea din interiorul tău e plină de amintiri grele, de lacrimi de gheață, de doruri nemângâiate și confuzii apăsătoare.

     Există momente în care iarna e în tine: ninge, viscolește, îngheață și simți că orice încercare de a te împotrivi viforului este inutilă, întrucât cea mai mare avalanșă este chiar în interiorul tău. Și realizezi că nu este o iarnă care îți bucură sufletul, ci una care ți-l face din ce în ce mai greu, de parcă-ai purta o haină grea pe umeri, care devine tot mai apăsătoare și în loc să țină de cald, ea devine din ce în ce mai rece…

Marinela Lungu

19.12.2021 

 

Apus singuratic

 Plouă.

Mă sufoc în potopul propriilor gânduri.

La ceas de noapte – apus singuratic.

Ce triste sunt străzile scăldate în ploaie!

Ce triste sunt sufletele scăldate în lacrimi!

Nelămuriri hoinare mă apasă ca o piatră grea

Pe inimă.

Și stări confuze, nostalgii târzii

Într-un amestesc de dureri de gheață

Mă-nfășoară, mă zdrobesc.

Nemilos, cuvintele mă spintecă

Precum o armă grea, ca de război.

Să strig, să fug – n-am cum, n-am unde,

Căci mă sufoc în potopul propriilor gânduri

La ceas de noapte – apus singuratic.

Marinela Lungu

11.12.2021

Invidie și recunoștință

     Era o toamnă târzie. La apus, soarele făcea frunzele să strălucească și mai tare. Parcul era îmbrăcat în veșminte de diferite culori: galben, orange, cafeniu.

     Un bărbat stătea pe una dintre băncile din parc. Era tăcut, singur și îngândurat. Purta ochelari de soare. Dintr-odată, s-a apropiat un necunoscut. S-a așezat lângă el și l-a privit insistent preț de câteva minute. Nevăzând vreo reacție, a început să vorbească:

  – Știi, te invidiez.

     Bărbatul, deși tăcut și liniștit, s-a cutremurat și i-a răspuns:

  – Nu ai de ce.

 – Sigur că am. Astăzi am uitat ochelarii de soare acasă și mi-e atât de greu să mă descurc fără ei. Acest soare strălucitor este de-a dreptul enervant.

     Bărbatul a oftat, și-a scos ochelarii de soare și a răspuns aproape în șoaptă:

   – Îți mulțumesc!

 – De ce? s-a mirat necunoscutul, făcând ochii mari.

 – Sunt orb, însă datorită ție, știu că astăzi este soare afară…

    Să nu invidiezi, niciodată, pe nimeni pentru ceea ce are. Mulțumesc pentru ceea ce ai tu! Fiecare zi este un dar, fiecare clipă este o binecuvântare, iar ceea ce ți se pare firesc este, de fapt, o minune de la Dumnezeu! Bucură-te pentru că vezi, pentru că auzi, pentru că mergi, pentru că poți îmbrățișa, pentru că poți simți, pentru că poți vorbi, pentru că poți iubi și fă exact aceste lucruri din toată inima: ÎMBRĂȚIȘEAZĂ, IUBEȘTE, SIMTE, TRĂIEȘTE, BUCURĂ-TE și MULȚUMEȘTE!

  Marinela Lungu

  17.11.2021

Fără răspuns

De ce, oare, ai plecat? În care dimensiune a vieții să te caut? Unde să te aștept, ca să poți veni? Dacă-ar exista un loc, o zi, un moment în care-aș ști că pot să te văd, aș abandona tot ce înseamnă realitate, și aș veni numai ca să mai văd o dată ochii tăi și să simt căldura privirii tale. Mă pierd în căutări zadarnice, printre frunze care nu fac decât să-mi amintească că nu ești, printre întrebări care mă macină și sapă adânc în inima mea. Încerc să-mi mențin echilibrul în lumea asta abrsurdă. Încerc să privesc înainte, chiar dacă totul e ceață și fum pentru mine. Încerc să râd și să-mi înăbuș strigătul lăuntric. Uneori ies învingătoare, dar la ce bun, dacă eu tot tristă rămân?

Nu pot să mă amăgesc la nesfârșit și să neg absența ta. Mă întreb adesea, dacă într-adevăr, viața e formată din perioade: mai triste, mai fericite, mai dulci sau amare. Și dacă-ar fi așa, speranța că va urma și acea perioadă luminoasă, mă menține la suprafață.

Amintirea, rugăciunea și speranța sunt singurul mod prin care pot să fiu cu tine. Amintirea ține de trecut și te regăsesc mereu acolo, cu acea seninătate inconfundabilă. Rugăciunea e prezent: aici, acum, clipă de clipă. Te port în rugăciuni și te simt constant în sufletul meu. Ești gura mea de lumină, atunci când simt că mă sufoc. Iar speranța e viitorul... Pentru că în adâncul inimii mele, eu încă sper că o să vii. Nu știu când, nu știu cum, dar dacă va mai fi să întâlnesc vreodată ochii tăi, înseamnă că fericirea nu e un mit.

Dar așteptarea e cruntă. Rece. Ca o toamnă în care frunzele își părăsesc copacii cu indiferență, iar aceștia privesc, neputincioși, într-o tăcere dureroasă, prin care își acceptă destinul de a rămâne singuri. Dar cel mai dureros nu este neapărat să rămâi singur, ci să te simți cu adevărat singur: să înțelegi că nu poți pune pe umerii nimănui ceea ce te macină și nu e nimeni care să înțeleagă de ce în suflet plouă, bate vântul, e frig și pustiu...

De ce oare, nu ești? De ce nu vii măcar în vis să mă asculți? De ce nu vii măcar pentru jumătate de oră, să scoți câte un spin din sufletul meu? Să asculți picăturile de ploaie... Să oprești furtuna... Să chemi soarele... Să cânte Îngerii... Să deschizi Porțile Raiului... De ce? Fără răspuns.

Marinela Lungu

03.11.2021

 

Omul e o floare

Ce greu ne este să ne iubim între noi. Așa simplu, fără a pretinde nimic, fără a ne dori să schimbăm omul, fără a-i cere să gândească ca noi, fără a-l ajusta după propriile standarde, fără a-i reproșa că nu a făcut bine sau nu a făcut suficient, fără a-l umili când greșește și fără a-i spune că nu mai este demn de dragostea noastră, dacă nu a făcut așa cum credem noi că e bine de cuviință.

Ce greu ne este să ne acceptăm: să acceptăm omul în ansamblu, cu toate visurile și coșmarurile, cu toate decepțiile și împlinirile, cu toate căderile și înălțările, cu toate durerile și bucuriile, cu toate lipsurile, neajunsurile și neputințele lui. De cele mai multe ori, pretindem să-l transformăm, să-l (re)creăm după propriile dorințe și păreri, să-l adaptăm la cerințele noastre și să-l facem să gândească exact așa cum considerăm noi că ar trebui, să acționeze așa cum credem noi și să fie așa cum suntem noi, fără a realiza că omul de alături este deja un Univers format, iar dacă nu-l iubim așa cum este, nu avem nici un drept să-l schimbăm și să ne credem mai buni, mai corecți, mai drepți doar pentru că susținem că-l iubim și-i vrem binele.

Ce greu ne este să ne iertăm. Adesea s-ar părea că ne vânăm greșelile, că stăm la pândă și așteptăm ca omul de alături să comită o abatere de la adevăr și bine, iar noi să-l mustrăm, să-l judecăm și să avem posibilitatea de a ne arăta superioritatea și moralitatea. Cu adevărat însă, atunci când un om greșește, trebuie iubit mai mult, pentru că atunci are nevoie cel mai mult pentru a se îndrepta, pentru a avea încredere în el și în puterea lui de a-și autodepăși condiția umană, de a se ridica deasupra faptului greșit și a deveni cea mai bună variantă a sa.

Ce greu ne este să fim uniți, să fim solidari, să fim sinceri, să fim iubitori, să fim simpli și să ne aplecăm chiar și deasupra florii care nu ne place și a cărei parfum nu ne încântă, dar din omenie și iubire, să-i turnăm apă la rădăcini. De unde putem ști că tocmai acea floare, odată udată și îngrijită, nu va înflori cel mai frumos din întreaga grădină?!

Căci omul e o floare. Pentru a înflori frumos și a răspândi parfum duios, are nevoie de îngrijire, atenție și dragoste.

Nu fiți indiferenți! Dați șansa oricărei flori să devină cea mai frumoasă, pentru că toate au dreptul la viață și iubire!

Marinela Lungu

04.10.2021

 

Cine să-i mai înțeleagă pe ei?

 Cine să-i mai înțeleagă pe ei? Singuratici, morocănoși, indispuși, nemulțumiți, închiși în sine, rezervați, atipici, tăcuți… Parca-ar fi și parcă n-ar fi. Absenți, uneori, din propria viață. Prezenți, însă, în poveștile pe care le scriu. Veșnic supărați, veșnic îngândurați, veșnic îngrijorați, de parcă-ar trăi zece vieți, nu una. Uneori pare că nu înțeleg nimic din realitatea ce-i înconjoară, pare c-ar fi absenți de la viața reală și ar oscila undeva între existent și inexistent. Sau poate că au o lume a lor unde nu permit accesul tuturor. Oricum ar fi, e o lume ciudată, iar ei – și mai ciudați. Sunt plini de visuri, idealuri, speranțe și iluzii fără rost. Trăiesc ca niște fantome în propriile vieți și este de-a dreptul imposibil să înțelegi de ce sunt mai mereu triști și nemulțumiți de lumea exterioară, iar atunci când îi vezi fericiți – găsești fericirea lor banală și absurdă, încât se complac cu niște mărunțișuri care nu valorează mai nimic. Dar sunt fericiți. Ce formă stranie de a fi fericit cu… mai nimic!

Cine să-i mai înțeleagă pe ei? Nu suportă gălăgia, dar câteodată – întreg Universul lor e un adevărat haos. Sunt mereu în căutare, mereu s-ar părea că ceva le lipsește, iar în zâmbetul lor licărește întotdeauna o urmă de lacrimă… Fericirea lor poartă întotdeauna veșmintele suferinței. Dar totuși, atunci când sunt fericiți, lumea întreagă pare să le aparțină: un amalgam de zâmbete, ecouri de râsete sincere, sclipire în privire, speranță în visuri și un cer senin ce pare să găzduiască toată bucuria Universului.

Cine să-i mai înțeleagă pe ei? Întotdeauna caută ceva, dar se mulțumesc cu puținul: o privire, un zâmbet, o strângere de mână, o mângâiere pe creștet, o vorbă bună. Ei văd lumea altfel, dar lumea, uneori, nu-i vede deloc. Sunt ignorați, priviți sceptic, respinși. Caută să se refugieze în scris, în poveștile lor. Și nu doar ei sunt cei care dau viață poveștilor, ci mai degrabă – acele povești îi însuflețesc pe ei, căci frumusețea, dragostea și nădejdea pe care o aștern pe pagini, o sădesc și în realitate. Iar câteodată, lumea nu acceptă valorile lor și îi rănesc, îi îndepărtează, dar totuși, câtă iubire trebuie să porți în suflet, încât să continui să îți dorești să aduci Frumosul într-o lume care îl reneagă?! Cât de puternic trebuie să fii, încât să te ridici chiar și după ce ai fost doborât, dezaprobat, respins?! Au o forță nebănuită și o credință care ar fi în stare să mute munții din loc, încât au încredere și nădejde în ceea ce iubesc, în ceea ce creează și în ceea ce pun suflet.

Cine să-i mai înțeleagă și pe ei? Scriitorii… Ei nu se pot regăsi în lumea asta, iar lumea nu poate să accepte viziunile lor. E ciudat să-i vezi lăcrimând la scurt timp după ce i-ai văzut zâmbind. E ciudat să-i vezi vorbind despre iubire, când ei habar n-ar avea despre ea, întrucât trăiesc printre iluzii și file de cărți. E ciudat să-i vezi dându-și cu părerea despre viață – acea viață serioasă, despre care ei n-au habar, pentru că viața din cărțile lor este una fantastică. E ciudat să-i vezi cum caută să fie și ei acceptați, iubiți, mângâiați, când lumea lor nu e așa, iar oamenii din realitatea cotidiană s-ar părea că nu corespund cerințelor lor înalte.

Și totuși… cât de mult se înșeală acei oameni, acea lume, pentru că scriitorii sunt tot oameni. Și ei așteaptă să fie încurajați, chiar dacă nu cer asta. Și ei așteaptă să fie mângâiați, chiar dacă o fac pe puternicii și neînvinșii. Și ei așteaptă să fie acceptați, chiar dacă se pare că au lumea lor unde se simt împărați, dar chiar și împărații au nevoie, câteodată, să se simtă oameni simpli și să fie îmbrățișați, fără fanfară și festivitate. Și ei au nevoie să fie iubiți. Nu pentru ceea ce reprezintă în societate, nu pentru numele ce-l poartă, nu pentru ceea ce scriu, ci pentru ceea ce sunt ca oameni simpli. Și ei au nevoie să trăiască viața, să se bucure de lucrurile mici, să greșească, să o ia de la capăt, să călătorească, să râdă zgomotos, să plângă în hohote, să sară în sus de bucurie, să se distreze, să cânte, să iubească așa cum simt, cum au nevoie, cum își doresc, cum visează, cum cred, cum așteaptă… Și ei au nevoie să fie, întâi de toate, oameni.

Dar totuși, cine să-i mai înțeleagă pe ei?

Marinela Lungu

08.09.2021

Rugă

Iubirea e cel mai mare dar. Numai iubirea face minuni acolo unde nu există nicio speranță. Numai iubirea mângâie, acolo unde există răni. Numai iubirea poate acolo unde nu se mai poate și crede în bine acolo unde binele a încetat să mai vină. Însă pentru o asemenea iubire, capabilă să spere dincolo de imposibil este nevoie de o credință puternică. Iubirea fără credință nu are nicio forță, nu răzbate nicăieri, nu împlinește nimic.

Sporește, Doamne, iubirea în lume! Sporește iubirea în oameni, în priviri, în fapte, în cuvinte. Să fie mai presus iubirea – apoi materialul. Să fie mai presus iubirea – apoi egoismul. Să fie mai presus iubirea – apoi interesul. Dacă iubirea e plină de egoism și interes, nu mai e iubire. E doar egoism sau interes.

Bunătatea este mai mult decât o calitate sau virtute. Este un fel de a fi: cel mai frumos dintre toate! Este un fel de a fi care nu presupune ură, profit, fățărnicie, judecată sau invidie. 

Sporește, Doamne, bunătatea în lume! Sporește bunătatea în oameni, în intențiile lor, în dorințele lor, în felul lor de a fi. Să fie mai multă bunătate decât propriul câștig. Să fie mai multă bunătate decât profit. Să fie mai multă bunătate decât falsitate. Dacă bunătatea are drept scop un profit – nu mai e bunătate. E doar interes personal.

A înțelege este mai presus decât a judeca, a arăta cu degetul sau a critica. Înțelegerea este un semn al iubirii. Înțelegerea înseamnă, în definitiv, iubire.

Sporește, Doamne, înțelegere în lume! Să fie mai multă înțelegere decât judecată! Să fie mai multă înțelegere decât cruzime! Să fie mai multă înțelegere decât dezacord. La ce bun să pretinzi că înțelegi un om, dacă în adâncul sufletului, continui să îl judeci?!

Sporește, Doamne, DRAGOSTEA între oameni! Să uite măcar câteodată de toate și să redevină Oameni simpli care iubesc mai presus de greșeli, mai presus de onoruri, mai presus de funcții, mai presus de distincții. Se iubesc sincer, fără a-și pune etichete, fără a se arăta cu degetul, fără a se judeca. Se iubesc și se înțeleg. Atât.

Și binecuvântează, Doamne, casa sufletului meu!

Marinela Lungu

22.08.2021

Singurătatea

Singurătatea este dură întotdeauna. De orice tip, ea vine să ne coloreze întreaga existență în nuanțe obscure. Ea vine și răpește tot ceea ce însemna, cândva, bucurie: zâmbete, visuri, speranțe, iluzii, cuvinte, priviri, transformându-le într-un morman de tăceri apăsătoare și grele. Astfel, tăcerea devine confident, iar toate celelalte sentimente care prindeau a înflori în suflet – mor. Totul se schimbă, totul devine sumbru, totul devine apăsător. Nori negri de ploaie se plimbă neîncetat pe cerul inimii, transformându-se, apoi, în lacrimi care spală obrajii înfierbântați…

Singurătatea te transformă. Singurătatea te răpește din lume. Singurătate este egoistă: te vrea doar pentru ea și te privează de tot ce ai adunat până atunci. Singurătatea doare. Devine o obișnuință, ca mai apoi să se transforme într-un fel de a fi. Dar cea mai cumplită formă de singurătate este cea din interiorul tău: acea singurătate în care, oricâți oameni ai avea în jur – te simți singur, oricâtă gălăgie ai auzi – înăuntrul tău e o liniște mormântală, oricâte cuvinte ți s-ar adresa – simți nevoia să taci, oricâți oameni trag de tine să vorbești, să îi asculți, să petreci timp cu ei – te simți incomod, simți în permanență că ceva lipsește și nu te poți adapta. Cu adevărat însă, nu e vorba de comodități și adaptare, ci de faptul că nu e suficient să fie lumină în exterior, atâta timp cât înăuntrul tău e întuneric. Rana trebuie vindecată de acolo unde sângerează profund. Nu e suficient să fii înconjurat de oameni mulți, atâta timp cât tu nu te regăsești printre ei și nu poți să te bucuri alături de ei. Nu e suficient să vezi pe alții râzând, atâta timp cât tu nu o poți face.

Singurătatea nu se vindecă peste noapte, pentru că ea prinde rădăcini adânci în suflet, pe care, stropindu-le zilnic cu lacrimi, alimentându-le cu tristețe și deznădejde – nu vei face decât să le înmulțești. Singurătatea trebuie smulsă din rădăcini, fără a-i da posibilitatea de a reveni.

Singurătatea e ca o boală. Nu-i poți judeca sau blama pe cei bolnavi, pentru că a fi bolnav nu e o alegere. Poți, în schimb, să-i înțelegi și să-i mângâi. Oamenii bolnavi de singurătate nu se vindecă decât prin iubire. În definitiv, Iubirea este singura capabilă să readucă bucuria, să risipească întunericul, să alunge deznădejdea și să ofere speranța către o nouă dimineață cu zâmbet și speranță...

Marinela Lungu

10.08.2021

A iubi

A iubi – singurul verb pe care se sprijină toate celelalte, singurul sentiment prin care trăiește tot Frumosul acestui Univers, unica legătură dintre oameni care îi apropie nu doar unul de celălalt, ci și de Dumnezeu. 

Dar ce înseamnă, în definitiv, a iubi?

A plăcea, a simpatiza, a dori, a privatiza?

Mulți oameni afirmă cu tărie că iubesc și încearcă, zi de zi, să facă omul de alături mai bun. Alții consideră că iubesc atunci când cel de alături face ceea ce-i place. Iar alții cred că a iubi înseamnă a gândi și acționa la fel.

Dar ce se întâmplă dacă omul pe care îl iubești nu face mereu exact ceea ce îți place ție? Ce se întâmplă dacă omul are propria sa direcție, dacă gândește într-un alt mod, are viziunile sale și propriul mod de a trata viața? Logic ar fi să încetezi să-l iubești. Tocmai de aceea iubirea nu ține de propriile preferințe. Iubirea nu înseamnă să fii o copie a celui de lângă tine. Iubirea, de orice tip, nu presupune egoismul propriului "eu" și nici ambițiile lui. Nu iubești atunci când ții pe cineva în captivitate, obligându-l să facă așa cum crezi tu, să gândească ca tine, să acționeze cum îți dorești tu și să facă doar lucrurile care îți plac ție, de dragul tău, de dragul iubirii tale.

A iubi înseamnă accepta omul deja format. Nu doar calitățile, ci și defectele lui. Nu doar momentele de glorie, ci și decăderile lui. Nu doar clipele în care îți poate oferi ceva, ci și atunci când nu are nimic. Nu doar pentru ceea ce poate, ci și pentru că uneori – nu mai poate. Nu doar zâmbetele, ci și lacrimile lui. Nu doar zilele în care râde, ci și cele în care plânge. Nu doar atunci când face așa cum îi spui tu, ci și atunci când își manifestă propriile păreri și atitudini. Nu doar atunci când e lângă tine, ci și atunci când e departe. 

Dacă iubești un om, iubește-i și nefericirea, pierderea, deziluzia, neputința, căderea, lipsurile. Nu încerca să-l transformi într-un obiect al tău, pentru că nu e. A iubi nu înseamnă a lipsi pe cineva de libertate. Nu înseamnă a-l impune să renunțe la ceea ce el iubește. Nu înseamnă a-l supune alegerii. A iubi înseamnă a iubi alături de el. A iubi înseamnă a te bucura alături de el. A iubi înseamnă a-l iubi chiar și atunci când el nu se iubește. A iubi înseamnă a iubi până și ceea ce-l doare, ajutându-l să depășească durerea prin iubire. A iubi înseamnă a-l face să se simtă iubit prin grijă, protecție, duioșie, nu prin superioritate, umilință și ton ridicat.

A iubi, din păcate, nu ține de fiecare om. Unii doar cred că iubesc. Alții presupun. Iar alții doar se mint pe ei înșiși, dar și pe cei din jur. A iubi nu presupune superioritate, deși se ridică deasupra oricărui alt sentiment și a oricărei alte capacități umane. A iubi ține de sfințenie.

A iubi înseamnă a te ruga pentru cel iubit. A iubi înseamnă a vorbi cu Dumnezeu despre el. A iubi înseamnă a respira prin durerea și bucuria lui. A iubi înseamnă a înțelege mai mult decât a judeca. A iubi, înseamnă, cu siguranță, a trăi mai mult decât a critica, a înjosi, a umili, a batjocori și a ponegri. A iubi înseamnă A FI, a dăinui, a dărui...

Marinela Lungu

22.07.2021

 

Bunătatea ca o ciocolată

    O fetiță de șase anișori iese din magazin împreună cu bunica sa. În timp ce bunica aranjează cumpărăturile, fetița se oprește țintă și zărește o bătrânică în fața magazinului. Se uită la ea și o regăsește foarte tristă. Bătrâna oftează, mergând abia-abia și se așează pe scaunul din față. Fetița se oprește în dreptul ei și o privește îngândurată. Regăsește ochii bătrânei foarte triști, mâinile tremurânde, iar fața obosită. Se apropie sfios și întinde ciocolata proaspăt cumpărată către bătrânică, spunându-i: luați, vă rog, o ciocolată. Iar bătrâna se uită la ea cu ochii înlăcrimați și-i mulțumește copilei din fața ei. Fetița aleargă fericită, gândindu-se că poate bătrânica nu a mâncat niciodată ciocolată. Ea, însă, avea oricâtă își dorește. Era bucuroasă că și-a dăruit ciocolata unei biete bătrâne triste. Ceea ce nu știa, însă fetița, este faptul că în ochii înlăcrimați, plini de recunoștință ai bătrânei, a zâmbit însuși Dumnezeu…

* * *

 

   Bunătatea nu costă nimic. În schimb, oferă totul. A fi bun nu înseamnă a avea mai mult decât cel de lângă tine. Poate că uneori, nu ai chiar nimic material de oferit. Dar întotdeauna poți oferi o vorbă bună, o mângâiere, un sprijin, un ajutor. Pentru că bunătatea e dincolo de material. Bunătatea înseamnă sufletism. Bunătatea nu e o calitate, ci un fel de a fi: cel mai frumos dintre toate. Bunătatea vine din cele mai simple gesturi. Fetița nu avea bani să ofere bătrânei. Dar a rupt o bucățică din inima sa și a dăruit-o, iar inima ei s-a dovedit a fi dulce ca… o ciocolată. J  

      Cel mai frumos lucru din toată povestea asta este faptul că e una reală…

Marinela Lungu

02.07.2021

 

Definiția propriului EU

Un fir de tăcere mocnind într-un foc al gălăgiei,

Un strop de nesiguranță într-un ocean plin de certitudini,

Un licăr de speranță într-o mare de deziluzie,

Un dram de încredere într-o lume încrezătoare…

 

Abundență de visuri într-un ocean în care se reflectă realitatea,

O mare de iubire ce nu încape într-o lume plină de interese,

Un dor de absolut într-un noian de absurditate,

O Veșnicie între buze într-un abis de imaterialitate…

 

Un luptător – înotând într-o mulțime mediocră,

Absentă uneori, indiferentă, chiar banală.

Un spirit supus, dar neîngenuncheat –

Obidit, dar visător.

Tăcut, sfios, echilibrat.

Solidar, demn și sobru –

Autentic. 

Marinela Lungu

29.06.2021

 

Cine sunt eu să te pedepsesc?

N-am să-ți pun păcatele pe un cântar, obligându-te să plătești pentru ele. N-am să-ți amintesc insistent despre tot ceea ce ai greșit, despre tot ceea ce n-ai făcut sau despre lucrurile pe care le-ai făcut, deși nu trebuia. Nu voi arunca cu reproșuri murdare, cu venin și n-am să te înjunghii pentru a-mi potoli durerea. Nu voi vorbi despre tine ca despre un om mârșav, urât și detestabil, pentru că, în acest caz, aș vorbi mai mult despre mine, decât despre tine. Nu te voi amenința, nu te voi șantaja, nu voi încerca să mă răzbun sau să te pedepsesc pentru invidie, pentru lipsă de respect, pentru fățărnicie, pentru falsitate, pentru vorbe amare, pentru bârfe, pentru atitudine înjositoare. 

În definitiv, cine sunt eu să te pedepsesc? Cu ce drept să vin în fața ta și să te supun judecății? Cine sunt eu să mă cred superioară și să îmi atribui dreptul de a pedepsi, de a umili, de a critica? Cine sunt eu, încât să-mi permit să fiu cea care te face să plătești pentru greșelile tale?

Fiecare om duce propria desagă de greșeli. Și pe parcursul vieții, plătește, într-un fel sau altul, pentru ele. Eu am greșelile mele, suferințele mele, durerea mea, deziluziile mele. Nu am timp să-ți fiu călău sau judecător. Nu-mi permit. Judecata vine de la Dumnezeu. Iar El, alege de cele mai multe ori, să ne ierte, să ne mai dea o șansă, să ne ajute să înțelegem unde am greșit și cum să ne îndreptăm greșeala, nu să ne condamne la moarte, să ne pedepsească crunt și să ne priveze total de lumină, mântuire și dragoste.

Dumnezeu ne face să conştientizăm unde am greșit. Ne arată calea pentru a îndrepta greșeala. Dar nu ne omoară. Ne dă o lecție și prin urmare – o nouă șansă.

Iar eu… cine sunt eu ca să te pedepsesc? Te las în compania faptelor tale care, de la un moment dat, vor prinde glas în conștiință, iar odată cu trecerea timpului vei înțelege unde ai greșit, cu cine ai fost nedrept, ce ai pierdut și ce ai învățat…

Marinela Lungu

22.06.2021

Floarea și buruiana

 Pe vremea când pământu-i însetat,

Iar arșița insistă să-l lase fără roadă,

Sfios, din greu, se luptă – un mugur să răsară,

Să crească, să-nflorească, să prindă o culoare,

Și formă, și parfum. E mic, dar vrea să fie mare.

Vrea să fie, într-o zi, o floare.

 

Și-n timp ce luptă crunt cu ploaia, cu furtuna,

Încearcă să rămână drept când fulgerul lovește,

Când grindina îngheață, când soarele topește.

Ridică fruntea sus, privind în depărtare –

Un mugur mic, visând să fie floare.

O fi departe timpul în care va-nflori,

Dar crede cu tărie că ziua va veni.

 

Și chiar de-i greu să țină piept

Hainelor nopți reci,

Zâmbește! Și visează –

Va deveni-ntr-o zi, o floare!

 

Ajunge, astfel, să capete culoare,

Are petale, parfum – adevărată floare!

Încântă privirile curioșilor ce trec,

Și printre dinți se-ntreabă:

„Pe vreme rea și din pământ neroditor,

Cum e cu putință că mai răsar și flori?”

Dar floarea, spre-a-i surprinde,

Parfum duios sporește,

Și se-nalță spre lumină,

Cu dor, cu bucurie!

 

Dar vine noaptea iară –

Și pare tot mai lungă.

Iar dimineața, floarea, nu vede soare,

Nici cer. Nici păsări.

E-ntuneric.

Petalele – zdrobite. La rădăcină – frig.

Oricât fruntea o-nalță, în zare e pustiu.

Aude pași de trecători, iar vocile-s de groază:

„Cum, peste noapte, dintr-un pământ neroditor,

Cu soare prea puțin și ploi reci, și furtuni –

E plin de buruieni! E plin de roadă rea.

Nici urmă de vreo floare.”

 

Tristețea vocilor înlăcrimează floarea.

Ar vrea să strige, să-i oprească,

Să spună lumii că trăiește,

Să dea de veste că respiră,

Că are viață, parfum, are culoare –

Că printre buruieni, există, totuși, floare!

Zadarnic, însă, căci grăbiți,

Țăranii vin cu coasa în spinare,

Strivesc, fără-a privi în jur,

Fără s-aștepte.

Și prima buruiană, lovită crunt de coasă

E chiar o floare. Vai, o floare?!

Și când se uită, mirat, cu inima-n jumate'

Spre cea pe care tocmai a smuls-o din pământ

Omul se miră. Oftează. Și constată:

 

Dintr-un pământ neroditor,

Cu ploaie și furtună

A răsărit o floare. Doar una.

Și-n rest – buruiană.

Dar coasa a strivit-o pe cea dintâi, crezând

Că tot pământul, cât se-ntinde

E plin de buruieni și trebuie cosite.

Sărman ochi de trecător, grăbit, hain

Ce n-a știut să vadă –

O floare numai.

Văzând, în schimb, un lan de buruieni…

Marinela Lungu

07.06.2021

10 curiozități despre romanul "Să nu mă lași"

 

1. Romanul "Să nu mă lași", deși este cel de-al doilea publicat, a fost scris al treilea. Cel de-al doilea scris fiind "Infinitul dintre noi. Treisprezece", nepublicat nici până astăzi.
   
   
   
2. Inițial, acesta trebuia să se numească "Praf de stele". Stelele reprezentând iubirea infinită, iar praful – pământul, purgatoriul, lumea trecătoare.
3. Romanul este un omagiu adus iubirii adevărate și este scris în cea mai profundă manifestare a sa.
4. Titlul "Să nu mă lași" a apărut în ultimul moment, fiindu-mi sugerat. Totul era gata, iar eu încă nu mă hotărâsem în privința titlului definitiv. Cineva mi-a spus: gândește-te la ceva simplu. Ceva care, în ansamblu, ar vorbi despre toată gama de emoții pe care ai redat-o în carte. Astfel mi-am dat seama că să nu mă lași, este cel mai potrivit, reprezentând strigătul disperat al eroinei principale de la finalul romanului. 
   
   
   
5. Să nu mă lași vine și de la șlagărul interpretei Cezara, care odată ascultat, este o definiție-cheie în mesajul romanului. La lansarea romanului, Cezara a fost prezentă și a interpretat piesa.
   
   
   
6. Simbolul romanului este floarea de liliac care înflorește primăvara. Romanul sfârșește când a dat în floare liliacul. Am filmat un videoclip literar cu denumirea "A dat în floare liliacul", textul căruia reprezintă subiectul romanului.
   

   

   
   
   
   
7. Concomitent cu "Să nu mă lași", am scris un șir de texte de proză scurtă pe care le-am denumit "Cerul pe pământ". Unul dintre texte se regăsește și în roman, introdus în subiect și se numește "Visez să mă duci departe".

   

   
   
8. Înainte de a apărea, romanul "Să nu mă  lași" a fost citit de scriitorii Aurelian Silvestru, Vasile Romanciuc, Leo Bordeianu (MULȚUMIRI CORDIALE!!!), a trecut Comisia de Selecție Națională a Cărții și concursul Ministerului Educației, Culturii și Cercetării.

   

   
   

   

   
   
9. Pe copertă sunt eu, deși nu mi-am dorit acest lucru. Echipa Editurii "Prut Internațional" îmi expediase, în ajun, o altă variantă de copertă pentru ca mai apoi, să revină cu varianta actuală. Recunosc, nu mi-a plăcut faptul că eu eram protagonista. Dar în momentul în care am ținut cartea în mână în variantă finală, mi-am dat seama că "Să nu mă lași"      are o copertă foarte frumoasă. Toate părerile de până acum au fost pozitive și în privința copertei.

   

   
   
10. După ce am scris finalul romanului și l-am recitit, în varianta manuscrisului, am izbucnit în plâns și m-am întrebat: oare de ce am ales un asemenea final pentru o asemenea iubire?

Voi ce v-ați întrebat? Vreau să-mi spuneți care a fost cea mai puternică emoție trăită pe parcursul lecturii.  

Marinela Lungu

23.05.2021

Comandă ONLINE

 Cel mai recent roman al meu, intitulat metaforic "Rochie de zăpadă ", vine cu o abordare profundă asupra existenței noastre pe pământ și reprezintă o poveste extraordinară de viață!

Pentru iubitorii de lectură: puteți face rost de carte direct de la mine, cu tot cu un autograf special, expediind un mesaj la adresa: marinelalungu019@gmail.com .

200 MDL, livrez inclusiv și prin posta.

Vă invit la lectură!

Marinela Lungu

Cerul roșu

Cerul roșu –

Ca o rană deschisă

Direct pe inimă.

Cerul roșu –

Ca un foc ce mistuie nemilos

Speranțele ce s-au născut,

Bucuriile ce-au înflorit,

Visurile ce s-au înălțat.

Cerul roșu –

Ca o pată pe suflet,

Un cuțit ce se adâncește

În carne – și doare!

Cerul roșu –

Ca un șuvoi de sânge

Ce izvorăște, aprins, din artere

Semnalând suferință.

Cerul roșu –

Ca o lacrimă ce arde înflăcărat,

Provocând o adevărată apocalipsă interioară.

Cerul roșu –

Ca o durere mocnită, suportată în tăcere,

Ca o durere ce nu prevede a se sfârși.

O durere precum…

Un cer roșu.

Marinela Lungu

05.05.2021

Rămâi!

 

Rămâi!

Roagă timpul să ne mai aștepte

Și mai dăruiește-mi o zi, o speranță, o răsuflare.

Rămâi!

Chiar dacă știu că viața nedreaptă

Te aruncă într-o prăpastie tenebroasă,

Iar tu – te pomenești fără scăpare.

Rămâi!

Azi, când calendarul anunță primăvară,

Iar ceasul sună a speranță.

Rămâi!

Și-n noaptea asta lungă, nu mă lăsa singură cu mine –

Căci am să orbecăiesc un veac și-am să mă pierd…

Rămâi!

Să înfruntăm furtuna care ne sugrumă pe-amândoi,

Să așteptăm ca soarele să răsară din nou.

Rămâi!

Căci frigul plecării mă îngheață,

Iar întunericul singurătății mă sfâșie.

Rămâi!

În așteptarea unui răsărit,

Rămâi!

Până or înflori copacii unei vieți noi,

Până va apune bezna neputinței,

Până se va spulbera ceața neștiinței,

Până va veni un alt timp,

O nouă primăvară.

Rămâi!

Iar eu o să pictez frunzele în verde,

Pentru a întârzia toamna.

Rămâi!

Iar eu voi aprinde lumânarea nădejdii,

Pentru a spulbera întunericul.

Rămâi!

Și strânge-mă-n brațe. 

Apoi vom aștepta –

Până se va face zi.

Până se va face primăvară.

Până când ploaia va înceta,

Iar Soarele o să aibă un răsărit

Și pentru noi…

Rămâi!

Marinela Lungu

06.04.2021

¿Quién nos puede entender?

¿Quién nos puede entender, a nosotros, los amantes del imposible,

Qué se esconden en el mármol de hierro de una abstracta realidad?

Vivimos en la oscuridad de un sueño escondido, bajo la estrella polar

De un pragmático círculo  osculado.

Morimos todos los días en silencio, sutilmente, bajo los ojos incrustados con hielo

De unos espectadores de piedra, en la oscuridad de un teatro vacío.

¿Quién nos puede entender, a nosotros, los enfermos de un absolutista anhelo,

Con los corazones vendados con gasa corrosiva?

Esperamos en la puerta de un cementerio con sueños antiguos, perdidos,

Enterrados bajo el canto de los Dioses remotos.

La más profunda de las meditaciones  no responde a ninguna pregunta.

Hay muchas preguntas.  El Tiempo, sin embargo, no tiene respuestas.

¿Quién nos puede entender, a nosotros, los amantes de la Eternidad,

Los que viven en un dilema, siempre solos y rechazados,

En un dolor lamentable y un grito desolado?

Es un mundo triste, con su cortina de hierro,

Un pequeño escenario, de madera casi podrida-

Extraña decoración  y anticuadas obras de teatro, con demasiados actores,

Que se amontonan para caber en un obsceno entorno

Y permanecer un recuerdo... En una pared, en algún lugar,

En una historia perdida, común y banal.

 Y nosotros, los enamorados, los enfermos, los incomprensibles, ¿dónde podemos caber?

¿Quién nos puede entender?

Varianta originală o găsiți aici.

Text și traducere: Marinela Lungu, scriitoare

Redactare și adaptare: Dorina Surugiu, lector universitar