vineri, 25 noiembrie 2016

Eternitatea

Eternitatea este doar pentru cei care se iubesc chiar și împotriva vânturilor, a toamnelor sau a prejudecăților.
Pentru cei care se privesc chiar și atunci când nu se văd...
Pentru cei care se simt chiar și atunci când nu se ating...
Pentru cei care se îmbrățișează chiar și atunci când nu sunt unul lângă altul...
Pentru cei care se sărută chiar și de la (din) depărtare (depărtări)...
Pentru cei care, respirând aerul, se inspiră unul pe altul...
Pentru cei care  își iubesc și primăverile, dar și iernile...
Pentru cei care își topesc gheața din suflet printr-o simplă atingere...
Pentru cei care pictează flori pe pânza inimii chiar și cu pensula îngălbenită de timp...
Pentru cei care nu pleacă și nu abandonează, chiar dacă avalanșele de realități zdrobesc palatul lor de cristal...
Pentru cei care, închizând ochii, trăiesc cele mai frumoase povești împreună...
Pentru cei care se așteaptă și trăiesc ceea ce au sperat...
Pentru cei care nu se despart, chiar dacă pașii li se îndreaptă în direcții opuse...
Pentru cei care, chiar dacă pleacă, rămân împreună. În gând,
                                                                                             în suflet,
                                                                                             în vise,

                                                                                             în Eternități promise!
(Fragment)
Marinela Lungu
25.11.2016

joi, 17 noiembrie 2016

Ridurile

Nu mai numărați ridurile celor de lângă voi. Nu mai priviți cu atâta descumpănire cum părul începe să încărunțească, iar ridurile să se întețească. Nu mai priviți atât de minuțios imperfecțiunile chipului și nu considerați că un om este un trup. El este, de fapt, sufletul viu ce trăiește în acest trup. Ridurile nu constituie un defect și ele nu urâțesc omul. Ceea ce-l face cu adevărat urât este atitudinea lui față de cei din jur, modul în care vorbește, acționează și se manifestă. Adevăratul chip i se poate desluși doar prin prisma faptelor.

Încercați să nu vedeți doar asprimea mâinilor, ci și munca la care au fost supuse. Nu priviți cearcănele adânci de sub ochi, ci lumina din ei. Nu vă uitați cu dezgust la părul cărunt și chipul ridat, ci cu încântare la sufletul călduros, blând și înțelegător care emană atâta binevoință și oferă sprijin!
Fiecare rid e o poveste scrisă pe piele. Noi, cei prea grăbiți, nu suntem în stare s-o citim, căci îl luăm în derâdere și ne ferim de cei ridați, de parca-am uita că vom ajunge la fel...

Priviți-i cu ochii inimii și veți descoperi că adevărata frumusețe nu moare, ci din contra – înflorește! Priviți înăuntrul lor! Priviți duioșia care o au în priviri și în gesturi. Admirați-le înțelepciunea, răbdarea, cumpătarea. Adevărata vârstă a omului nu e cea cronologică, ci sufletească. Omul nu e tânăr când are un chip perfect (machiat și grimat) și bătrân atunci când ridurile încep să-i brăzdeze fața.

Ridurile nu înseamnă demodare, bătrânețe, urâțenie sau imperfecțiune, ci locul unde a existat o lacrimă uscată de-un zâmbet, un râs sufocat de-un plâns, o suferință urmată de-o bucurie...
Semnele de pe mâini nu înseamnă neîngrijire, ci totalitatea experiențelor prin care au rămas marcate, munca ce și-a lăsat amprenta sau poate chiar lipsa unei mâingâieri la timpul cuvenit...
Părul cărunt nu înseamnă o îmbătrânire prin care tot ce e mai frumos se duce, ci o ninsoare prin care albul Cerului se împletește cu firele de păr ale omului și-l ninge, binecuvântându-l cu această culoare a purității ce semnifică Eternitatea – albul în care-l regăsim până și pe Dumnezeu!

Omul frumos sufletește e frumos în orice ipostază. Dar mai ales în ochii care-l privesc cu inima!

Nu uitați: Timpul îi poate fura omului ceva din exteriorul lui, dar niciodată din interior...

Cu dedicație...
Marinela Lungu
17.11.2016

miercuri, 9 noiembrie 2016

De la o vreme

De la o vreme omul începe să se cam sature de toate. Îl obosesc până și cele mai banale activități. Nu mai găsește atâta farmec în ceea ce anterior îl fascina. Nu mai dă importanță unor lucruri pe care înainte le considera atât de necesare. Începe să-l obosească rutina, să-l irite anumiți oameni, anumite locuri, anumite activități. Și oricât de mult se luptă cu acest sentiment de antipatie, el crește și devine tot mai puternic. În schimb, scade acea goană după lucrurile neînsemnate. Nu mai vede atâta valoare în orice mărunțis. Găsește absurd ceea ce înainte i se părea încântător. Își urăște preocupările anterioare, energia risipită în van, timpul petrecut neconstructiv...

Regretă că i-a păsat prea mult de ceea ce nu i-a adus niciun folos și prea puțin de ceea ce i-ar fi adus adevărata împlinire. Regretă că s-a consumat zadarnic alături de oameni care l-au stors de puteri și i-au stins încet-încet vlaga. Regretă lacrimile ce le-a plâns pe drumul unde plecau unii, în loc să zâmbească pe cel care aveau să vină alții. Regretă că s-a târât doar de dragul celor care nu puteau să zboare. Regretă că, zi de zi a trebuit să învețe să supraviețuiească...când, de fapt, viața este despre a trăi cât mai frumos și demn!


De la o vreme, omul obosește să lupte cu morile de vânt, să alerge după ceea ce nu-i trebuie, să plângă după ceea ce nu-i aparține, să aștepte ceea ce nu va mai veni, să creadă în ceea ce nu va mai fi, să stea lângă cei care nu merită. El începe să-și dorească să simtă că viața îi pulsează clipe memorabile în suflet și că există acel ceva frumos pentru care merită să deschidă ochii dimineața. Atunci începe să se concentreze asupra ceea ce este al său: o vocație, un har, o dragoste. Începe să înțeleagă că nu mai are timp de așteptat și de pierdut, că șansa este unică, iar omul alături de care ar putea trăi cu adevărat este irepetabil!

Marinela Lungu
09.11.2016