joi, 16 august 2018

Cărțile sunt prieteni pe viață


O carte bună nu merită a fi închisă, pe când o carte proastă nu merită a fi deschisă... afirmă Aurelian Silvestru. 

Cred că ne alegem cărțile după aceleași criterii după care ne alegem și prietenii, pentru că anume ele – cărțile, au menirea de a ne însoți toată viața prin prisma lecțiilor pe care ni le dau. Cartea e cea mai mare valoare, pentru că din ea izvorăsc toate celelalte. 

Însă, cu regret, astăzi există „cărți” care nu fac altceva decât să păteze integritatea cuvântului CARTE, cărți care sub nicio formă nu au dreptul să intre în Templul Literaturii, pentru că sunt pline de noroi. Atât de pline, încât ajung să murdărească până și cititorul. Mi-e milă de cei care nu știu a face alegerea corectă. Există atâția oameni frustrați care nu înțeleg că totul pornește de la o alegere incorectă, o alegere care te aduce față-n față cu eșecul: ți-ai ales un cerc de prieteni murdar, ai citit o carte proastă care nu a făcut altceva decât să te îndepărteze de la Frumos și Valoros și te pomenești într-un labirint din care nu te vezi eliberat. De ce? Pentru că ai ales ceea ce a fost mai ieftin, mai ușor, mai banal. N-ai fost selectiv. Te-ai mulțumit cu puținul, cu victoria zilei curente, n-ai căutat mai mult, nu te-ai informat mai mult, te-ai lăsat indus în eroare, ai căzut pradă în ghearele mediocrității.

Nivelul mediocrității crește tocmai pentru că aceasta este mereu sigură pe sine, își face loc cu coatele, nu ascultă de nimeni, se crede superioară tuturor, pe când talentul este înrudit cu modestia, rămânând astfel în umbră. De cele mai multe ori, se întâmplă ca mediocritatea să iasă la suprafață, pentru că are puterea de a acapara oamenii slabi și limitați. Așa se întâmplă și atunci când mediocritatea pătrunde în literatură: cărțile proaste se avântă pe primul raft sub ochii cititorilor care nu au răbdarea de a mai căuta, de a se mai documenta, pe când cărțile bune stau mereu în spate, așteptând ca cineva să treacă „pragul”, să le găsească, să le răsfoiască și să se asigure că asta au căutat. Adesea ele sunt cele peste care se așează praful așteptării, dar nu vor fi niciodată cele peste care se va așeza praful uitării.
Cu regret, astăzi cititorii sunt limitați. Alegerea lor constă în ceea ce este ușor de citit, ușor de consumat, ușor de înțeles și la fel de ușor de uitat. Paradoxul este că cititorii care „consumă” o astfel de literatură ieftină devin la fel de ieftini precum cartea citită, pentru că omul este suma cărților pe care le-a citit. Realitatea actuală nu mă poate face decât să constat cu regret că unii oameni nu mai cunosc adevărata valoare a unei cărți ...

Oamenii au ajuns să prefere cărțile comerciale și să se regăsească în ele. Dar oare unde a rămas adevărata literatură? Unde au rămas adevăratele capodopere literare? Unde a rămas modestia, autenticitatea, sinceritatea, sensibilitatea autorilor care se pretind celebri, dar nu fac decât să-și manifeste lipsa de respect față de literatură prin cărțile ieftine pe care le pun pe masa cititorilor? Unde este talentul, adevăratul talent? Unde sunt cei care știu a mânui cu iscusință condeiul? În umbră...
Mediocritatea tronează. Cărțile proaste stau pe primul raft, iar autorii acestora se cred superiori tuturor.

Dragi autori, fiți atenți cu ce cărți veniți pe masa cititorilor, pentru că nu întotdeauna ceea ce se vinde ușor constituie o valoare. Literaturii trebuie să-i purtăm respect și nu ne putem permite să-i murdărim numele prin opere nedemne de luat în seamă.
Dragi cititori, aveți grijă ce cărți vă alegeți drept prieteni, pentru că exact ca prietenii, unele dintre ele vă pot înălța, iar altele vă pot coborî. 

Marinela Lungu
16.08.2018

joi, 12 iulie 2018

Scriitorii


Scriitorii nu sunt obsedați. Ei sunt îndrăgostiți de frumos. Scriitorii nu deviază de la realitate. Ei își găsesc în visuri o oază de liniște. Scriitorii nu sunt naivi. Ei sunt sensibili. Scriitorii nu sunt neserioși. Ei tratează viața ca fiind darul suprem, o valorifică, îi dau sens prin creație, fără a-și permite vreodată s-o trateze cu lipsă de seriozitate. 

Scriitorii nu sunt ciudați. Ei sunt adesea neînțeleși, priviți cu scepticism, pentru că uneori sistemul lor de valori nu corespunde cu cel al altora. Scriitorii nu rătăcesc haotic în lume. Ei au scopuri foarte bine-definite, au scopuri nobile, au un planuri de viitor. 

Scriitorii nu sunt lipsiți de viață personală. Ei știu a se distra, a râde, a glumi, a sărbători. Nimic din ceea ce-i specific omului nu le este străin. Nici lacrima, nici zâmbetul. Scriitorii nu sunt creaturi care se izolează sau de care trebuie să te izolezi. Uneori, pur și simplu, sunt abătuți, pierduți în gânduri, descurajați și se simt neacceptați de societate. Scriitorii sunt oameni. Doar că, pe lângă titlul de OM, l-au ales și pe cel de CREATOR. 

Marinela Lungu
12.07.2018

luni, 28 mai 2018

Amândoi


Mai aproape de Cer, mai departe de pământ,
Mai aproape de tăcere, mai departe de cuvânt.

Mai aproape de sublim, mai departe de banal
Mai aproape de-mpliniri, mai departe de fatal.

Mai aproape de nori, mai departe de-actori
Mai aproape de iubire, mai departe de robie...

Mai aproape tine, mai aproape de mine.
Mai aproape de noi...
Într-o Veșnicie...amândoi!

Marinela Lungu
28.05.2018

sâmbătă, 26 mai 2018

Suferința e drumul către fericire


Haina fericirii este țesută din suferință. Așa cum rugăciunea este drumul către mântuire, suferința este drumul către fericire. Omului îi este sortit să sufere pentru a învăța să se bucure, să piardă pentru a învăța să prețuiască, să cadă pentru a învăța să se ridice. Tot ceea ce îi strivește sufletul îl va ajuta să și-l reconstituie, însă de data aceasta – mai puternic. 

Învingător este cel care a fost cândva învins, dar nu s-a declarat înfrânt, ci a căutat să se ridice și să-și continuie drumul în viață. Suferința nu e întotdeauna o pedeapsă. Ea poate fi o încercare prin care te poți vindeca, dacă știi să o depășești cu demnitate. 

De prea multe ori, oamenii se lasă înfrânți fără a încerca măcar să învingă. Se închid în sine, pun lăcăți mari la suflete, se izolează, se transformă într-o închisoare a tăcerii, însingurării și suferinței. Se cred învinși. Se cred uitați. Se cred inutili. Dar uită... Uită că omul nu poate fi ajutat, dacă nu se lasă ajutat, iar suferința lor implică un anumit egoism prin care nu permit nimănui să se apropie de ei. 

Viața e plină de încercări, iar cei care se dau bătuți la primul obstacol și se autocondamnă la suferință nu fac altceva decât să-și transforme propria existență într-un chin și devin lași, refuzând să lupte cu ei înșiși, pentru că cea mai grea luptă o duci cu tine însuți, nu cu lumea din jur. 

Abia atunci când vei reuși să-ți înăbuși teama, să te autodepășești, să înveți să-ți stăpânești furia, ura nefondată, când vei învăța să privești lumea cu alți ochi, când vei realiza că nu totul are o nuanță gri, că nu toți sunt împotriva ta, că nu s-a abătut asupra ta toată suferința lumii și că nimeni nu e vinovat dacă astăzi nu ți-a mers – vei putea fi fericit, vei putea realiza că viața este frumoasă, vei putea realiza că ai șanse către afirmare, către bucurie, către dragoste!

Atunci când suferi, încearcă să nu-ți colorezi sufletul în nuanțele suferinței, ci să îmbraci veșmintele speranței și să te îndrepți către vindecare, regăsire și fericire. Abia atunci vei realiza că suferința e drumul către fericire.

Marinela Lungu
26.05.2018

luni, 21 mai 2018

Recenzie: "Dulce Infern" de Vladimir Mânăscurtă


„Nu poate să plouă veșnic”...

Dar în pofita acestui fapt, există momente în care s-ar părea că cerul s-a surpat și plouă încontinuu peste un suflet decepționat. Singurătatea, cu întreg amalgamul ei de stări depresive, schimbă totul atunci când poposește. Și cât de trist este să te afli în mijlocul mulțimii, dar să te simți singur și abandonat...

Viața omului se constituie într-o continuă căutare a fericirii și împlinirii prin dragoste, iar atunci când o întâlnește – face eforturi disperate să o păstreze.  Când se întâmplă să o piardă, își pierde întreg sensul și nu face altceva decât să oscileze între da sau nu, între acum și mai târziu, între amintire și disperare... Și brusc, se pomenește într-un Infern.

Romanul intitulat sugestiv-oximoronic Dulce Infern, scris de Vladimir Mânăscurtă vine cu o abordare profundă a temei dragostei, singurătății, deziluziei, dar și depășirii acestor stări sufletești.
Durerea fizică are limite, iar atunci când e prea puternică, creierul nostru oprește receptorii sistemului nervos care transmit semnalul de durere și ne pierdem conștiința. Durerea sufletească însă, limite nu are. Nu poți să te ascunzi de ea, nu poți să fugi. Ea rămâne permanent în noi...

Cuprins fiind de durerea pierderii, protagonistul romanului – Oscar, se află într-o continuă căutare a unui răspuns care l-ar putea ajuta să o recapete pe ea – acea ființă care a descris-o în fel și chip, creându-i o imagine-simbol: Ai un zâmbet magic, iar buzele sunt, probabil, cele mai dulci și mai gingașe din lume... De câte ori ți-am spus că ești frumoasă? Cred că de mii de ori. Splendidă, încântătoare...atât de minunată când te văd râzând! 

Dragostea, redată cu subtilitate și rafinament, capătă un rol primordial în filele cărții lui Vladimir: Să te îndrăgostești e simplu. Să iubești – e o artă!
Da, anume acest element, pentru că mulți confudă dragostea cu un sentiment, dar numai simpatia este un sentiment. Adevărata dragoste este un element primordial, așa cum e apa sau focul.
 
Obscuritatea rămâne a fi un labirint pentru eul epic, acesta confruntându-se cu neputința de a se elibera de trecut, iar astfel se pomenește în al său dulce infern din care refuză să evadeze, fiind cuprins de neputința de a se desprinde de ea, de tot ce a fost și tot ce au trăit.
        Salut, noapte – a șoptit el. Ce zici? Astăzi, ca de obicei, răscolim sufletul meu?
Greu ne supunem schimbărilor când fiecare celulă a organismului respiră amintiri, când inima, dintr-o oază frumoasă, s-a transformat într-un infern aprins, când creierul acceptă realitatea ca pe un coșmar...uite asta e apocalipsa internă.

Romanul abordează și tema singurătății. Această maladie distructivă care acaparează sufletele și le condamnă la suferință este tratată de către autor într-un mod psihologic, dar și psihoterapeutic, acesta reușind să atingă cele mai sensibile coarde ale sufletului și să vină cu o soluționare a dilemei.
Singurătății nu-i pasă dacă ești sărac sau bogat, tânăr sau bătrân, bărbat sau femeie... Dacă decide să te viziteze e greu să o alungi. Dacă a bătut la ușa ta, poți fi însoțit de sute de persoane, dar nu mai simți legătura cu niciuna dintre ele. Nevrând, devii prizonierul singurătății, iar ea transformă totul într-o închisoare: fiecare lucru devine străin, fiecare om îți pare un dușman, fiecare faptă pare o greșeală...
Sufletul lui Oscar după despărțire, probabil, se asemăna cu o iarnă nucleară.

Amintirea este arhiva fericirii. Sunt amintiri de care inima refuză să se despartă., chiar dacă asta implică suferință. Există sentimente care, deși țin de domeniul trecutului, nu trec odată cu el. Poate că, unele focuri nu pot fi stinse nici măcar de o inundație de lacrimi. Sau poate că, unele lacrimi sunt prea fierbinți pentru a stinge un foc și mai fierbinte...
În amintiri omul se simte cel mai bine: în aceste dulci amintiri, chiar dacă în realitate se află în infern... în al său Dulce Infern.
     Ai făcut din suferința ta un altar căruia te închini.

Deși romanul se axează pe singurătate, deziluzie și durere, autorul revine încet și la speranță, presurând optimism printre rânduri într-un mod filosofic: O mică lumânare e în stare să distrugă întunericul. La fel e și cu suferința. Ea nu poate fi veșnică. Dragostea este lumină, iar suferința – întuneric. Împreună constituie un mister, iar viața este un mister...

Romanul lui Vladimir Mânăscurtă reprezintă o scriere de o rară profunzime. Autorul dă dovadă de sufletism, talent și emotivitate. Își exprimă sentimentele cu o subtilitate care te transpune în povestea redată și reușește să atingă sufletul prin exprimarea profundă, ideile filosofice și subiectele tratate într-o manieră deosebită. 

Dulce Infern este o lucrare în care s-au consacrat și multe dintre stările și trăirile mele sufletești, fapt ce mă determină să afirm cu certitudine că este un roman complex, de excepție!  


  • Știi, se zice că omul când moare, nu se poate sătura să respire și cerșește fiecare gură de aer. Așa sunt și eu acum: cerșesc fiecare cuvânt. Nu știu ce să-ți spun, însă vreau să vorbesc.
    •          Nu-ți cer să mă mai iubești, dar să mă respecți – va trebui!
      • Omul care suferă, poate plânge în toate variațiile posibile.
        • Toți îl judecă pe cel care pleacă, fără a se gândi că poate nu a avut motive să rămână. 
          • Primăvara – începutul noilor speranțe! 

             
            Pagina de facebook a cărții: Dulce Infern
         
       
      Marinela Lungu
      21.05.2018