Căutăm
cu disperare fericirea. O căutăm, orbecăind în întuneric, rătăcind pe cărări
nebănuite, cu sufletul plin de răni care sângerează și dor. O căutăm și ne pierdem
speranța, ne pierdem pe noi înșine, ne pierdem bucuria de a trăi. Apoi, din
durere, începem să ne închipuim o fericire imaginară. O creionăm cu mintea, o
desenăm cu sufletul și trăim cu impresia că am găsit ceea ce ne împlinește. Noi
credem că e marea fericire spre care am aspirat, un izvor cu apă cristalină din
care ne-am putea hrăni sufletul însetat de iubire, însă nu e decât o gârlă mică
care nu seamănă deloc cu ceea ce am căutat și am așteptat.
Dar, obosiți și însetați, ne oprim
în acea depresiune și rămânem acolo până când realizăm că apa este una
otrăvitoare. Realizăm că bucuria din visurile noastre nu seamănă cu cea pe care
am găsit-o. Realizăm că trăim, de fapt, într-o închipuire. Realizăm că nu ne
putem amăgi la nesfârșit.
Uneori,
în viață, ne mulțumim cu atât de puțin, crezând că asta este ceea ce merităm.
Ne obișnuim cu suferință, cu durere, cu reproșuri, cu oameni care ne fac să ne
simțim mici, cu dezamăgiri care ne otrăvesc sufletele, cu o fericire
închipuită, inexistentă, care este mai mult un chin la care ne supunem în mod
conștient și deliberat.
Apoi,
cu sufletul împovărat, ne pomenim singuri în pustietate. Ne simțim abandonați
până și de închipuirile noastre care dispar în timp. De prea multă singurătate
și prea multe deziluzii începem să ducem dorul suferinței în care ne-am
imaginat că s-ar ascunde fericirea. Trăim, de fapt, în plasa unui coșmar
plăsmuit de mintea noastră.
Până când ne trezim și realizăm că viața nu se rezumă doar la nefericire, că suferința nu e o sentință și nici un mod de a trăi, că dezamăgirile ne fortifică personalitatea, că durerea ne întărește credință, iar lacrimile ne spală sufletul. În momentul în care înțelegem că totul a fost doar o iluzie, începe adevărata căutare. Și într-un sfârșit, poate chiar în clipa în care ne așteptăm cel mai puțin, poate chiar în momentul în care credem că nu mai avem pentru ce lupta și nici visuri spre care să aspirăm, găsim ceea ce am căutat dintotdeauna.
Găsim izvorul cu apă cristalină. Găsim Lumina după care tânjea sufletul. Găsim speranța care părea că nu mai vine. Găsim liniștea în care ne refugiem. Și doar atunci, cu inima plină de recunoștință, cu un zâmbet care ascunde toată bucuria pură și firească, liniștiți și împăcați cu noi înșine și cu Dumnezeu, realizăm că ceea ce am căutat, se afla aproape de noi. Doar că, orbi și flămânzi după comori imaginare, ne-am avântat pe tărâmuri îndepărtate, căutând ceva ce poate nu există și nici nu aveam nevoie, căci ceea ce ne lipsea era aproape.
Însă, poate că, n-am fi găsit
niciodată fericirea, dacă nu treceam, întâi, prin suferință.
