Vindecare ("Singură cu mine" într-o altă variantă)

 Eram într-o o călătorie într-o lume numită viaţă. Îmi căutam Visul mirific. Și într-o zi, o adiere miraculoasă mi-a insuflat gândul că l-am găsit. Eram pe mare, într-o corabie spectaculoasă ce-mi oferea tot confortul necesar. Aveam dragoste, căldură, lumină. Fiecare clipă devenea una sfântă, căci Visul mi-o purifica. Mă aflam în Paradis. Zburam pe aripi de iubire în jurul unui nor pufos numit Fericire. Mă simţeam ocrotită. Uitasem complet că mă aflam pe mare, în  pericol. Mă avântam de una singură pe căi necunoscute, fără pic de teamă. Visul mi-era şi leagăn, şi odihnă, și tihnă. Mă contopeam cu el, alimentându-mi sufletul din bunătatea şi dragostea ce mi-o oferea. Fiecare zi își căpăta sensul, culoarea şi amintirea ce aveau să mă facă împlinită. Aveam sufletul încărcat de bucurie. Visul făcea în mine investiţii mari de iubire şi tandreţe. Nimic nu întrecea dragostea noastră. Dar într-o zi, Marea se înfuriase atât de mult, încât începuse să mă zdrobească fără pic de milă. Valurile creşteau şi fiecare lovitură mi se părea mai grea şi dureroasă decât precedenta. Simţeam că mă înec, că mă sufoc. Strigam, dar nu eram auzită. Pluteam în braţele valurilor furioase care se jucau cu sufletul meu asemeni unui fir de praf în vânt. Nu vedeam nimic. Nu simţeam decât puterea Mării care mă distrugea, iar eu nu puteam să mă opun. Îmi căutam în gând Visul, dar nu-l găseam. Mă trezisem plutind pe Mare, distrusă, ca după o furtună ce te sleiește de puteri. 

     Corabia mare și frumoasă, lăcașul unde sufletul meu se odihnea, devenise o barcă mică, dar suficient de încăpătoare pentru mine. Eram recunoscătoare și pentru ea. Vedeam ţărmul liniştit, dar preferam să rămân în barca mea, cu Visul meu. Fără el credeam că viața e doar nefericire. Eram prinsă în mjrele acelui Vis dulce din care refuzam să mă trezesc. Ce conta că suferisem o noapte de coşmar? Dimineaţa, Visul meu încă mai era cu mine, iar asta tămăduia rănile ce dureau. Pluteam în barca mea, admirând răsăritul soarelui, simţind plecarea unor anotimpuri şi venirea altora, ascultând cântecul păsărilor ce se schimba de la o zi la alta. 

     Următoarea furtună a fost mai devastatoare decât prima. Eram aproape la adâncul Mării şi nu găseam nimic de ce aş fi putut să mă agăţ. Mă zbăteam să ies, să respir, dar eram sufocată din toate părţile. Mi se strângea sufletul de durere şi simţeam că îngheț. Am ajuns într-o altă lume pe care o asociam cu însăşi Infernul. Era prea rece şi străină mie . Mă zbăteam să evadez, să ajung din nou la el, dar era cu neputinţă. Lupta durase mult, puterile mă părăseau, dar speranța mă îndemna să lupt. Într-un final, m-am trezit sprijinită de o scândură. Era tot ce rămăsese din Visul meu. O epavă. Mă ţineam de ea cu ambele mâini. Teama că mi-ar putea scăpa o ultimă parte din Vis mă ucidea. Trăiam cu iluzii, cu amăgiri, cu temeri. Clipele mele erau un blestem, iar Visul începea să mă tulbure, să mă înece și el în lacrimi și suferințe, în loc să-mi aducă liniștea de care aveam atâta nevoie... Iubirea cea pură se întina, devenea una cu pământul. Apa ce-o consumam mă otrăvea, iar eu supravieţuiam doar cu amintirea. Visul nu mai era atât de dulce. Începea să mă îngheţe, să se asemene cu Marea furioasă care mă captura în fiecare zi şi-mi smulgea încă o speranţă, încă o iluzie, încă o bucurie. Scândura mea slăbea, Visul se spulbera. Apoi începuse să putrezească, să nu mă mai ţină. Mă înecam, dar încă făceam eforturi disperate să mă ţin la suprafaţă. Încă credeam că-mi puteam salva Visul.

     Dacă nu luptam, m-aş fi condamnat pentru toată viaţa mea. Era Visul meu, cum aş fi putut să-l abandonez? Trăiam iluzionând. Clipele mele se rezumau la frică şi lacrimi. Însă amintirea era focul ce-mi încălzea nopţile de groază şi spaimă. Suferinţa era compania mea.

     Marea continua să mă rupă în bucăţi. Aproape că tot sufletul meu era descompus şi fărâmiţat. Începusem să caut cu ochii ţărmul, să mă îndrept spre uscat, să mai salvez ceva din mine. Măcar ceva, căci Visul murea şi eu eram conştientă de faptul că totul se ruinase. Nu puteam trăi agăţată de o epavă. Încercam s-ajung la ţărm, mă luptam cu Marea, cu mine, cu Visul ce încă mă mai minţea că totul poate reveni la ceea ce a fost. Cum aş fi putut face dintr-o scândură plină de putregai o corabie puternică? Scopul meu era să salvez măcar o fărâmă de suflet. Să mai trăiesc, căci de supravieţuit eram obosită...

     Marea îmi ucise zilnic câte o bucată considerabilă de inimă. Dar într-un final, m-am trezit pe ţărm. Era uscat. Era sigur. Era real. Eram eu. Visul nu mai era. Am plâns mult, apoi am obosit. Şi m-am căutat pe mine. Eu contam cu adevărat. Eu aveam nevoie de mine. Mă pierdusem pe mine. Cum aş fi putut trăi fără sinele meu? Eram risipită printre valuri reci, printre nopţi întunecoase. Visul fusese o iluzie pe care încercam s-o ucid definitiv.

     Mă căutam, dar deseori mă regăseam în amintire -  fericită în Vis. Apoi mă revedeam distrusă, tot în Vis. Aveam nevoie să fiu puternică, să mă regăsesc. Şi m-am regăsit. Printre iluzii, greşeli și amăgiri. M-am regăsit şi m-am zidit singură. Învăţam să trăiesc în fiecare zi, la fel cum învăţasem să merg. Căzând, apoi ridicându-mă. Eram o începătoare, dar făceam totul singură şi eram sigură de ceea ce fac. Libertatea mă îmbrăţişa, iar asta îmi dădea încredere. Era un soi de fericire neîntâlnită, străină pentru mine, dar totodată plăcută. Nu depindeam de nimeni. Nu-mi era frică de furtuni. Nu eram tulburată. Începusem să învăţ să trăiesc fără vise închipuite. Şi mi-era bine în libertatea mea, fără strânsoarea din brațele unor fantome tulburătoare. Reînvăţasem să zbor, să mă înalţ, să cobor, să merg, să cad, să TRĂIESC: Singură! Singură cu mine!

Marinela Lungu

23.10.2020

Elegie de Toamnă

 

Ca o lacrimă de dor ce se prelinge pe un obraz umbrit de tristețe,

Ca un zbucium neogoit ce înlănțuie sufletul într-o neliniște profundă,

Ca o ploaie de stele pe un pământ uscat,

Ca o frunză rămasă fără copac,

Ca o ploaie fără un pământ căruia să-i potolească setea,

Ca o pasăre fără cuib în plină iarnă,

Ca un fulg ce nu are o palmă caldă unde să se topească,

Ca un cer fără soare,

Ca o primăvară fără flori,

Ca o iarnă fără fulgi,

Ca o vară fără albastrul mării,

Ca o toamnă fără frunze,

Ca o poezie fără autor,

Ca o singurătate absolută într-o lume absurdă –

Așa mi-e Toamna asta.

Așa e dincolo de cortina de ploaie de la geamul inimii.

Așa e dincolo de tăcerea de marmură a sufletului ce caută, așteaptă și suspină…

Marinela Lungu

17.10.2020

Riscul...

"...Râzând,

Rişti să pari nebun.
Plângând,
Rişti să pari sentimental.
Întinzând o mână cuiva,
Rişti să te implici...  "               

(Rudyard Kipling - Riști?)   

Riscăm clipă de clipă. Fie că râdem, riscăm să fim priviți sceptic. Fie că plângem, riscăm să nu fim înțeleși. Fie că iubim, riscăm să fim dezamăgiți. Fie că suntem prea buni, riscăm să se profite de bunătatea noastră. Și-atunci, ne întrebăm, cum ar trebui realmente să procedăm? Cum ar trebui să fim?

Să renunțăm la bunătate din teamă sau lașitate? Să renunțăm la iubire din teama de a nu fi dezamăgiți? Să renunțăm la micile bucurii din teama de a nu fi înțeleși? Să renunțăm la bun simț din teama de a nu fi respinși?

Lumea se va da cu părerea indiferent de acțiunile pe care le vom interprinde. Fie că vom plânge sau vom râde, fie că vom iubi sau vom alege singurătatea, fie că vom ajuta sau vom întoarce spatele – riscul de a fi judecat este același.

Însă un om care își are propriul sistem de valori bine format, un om care este statornic în sentimente și decizii, care își are propriul traseu definit și nu se lasă influențat de cei care, mai mult sau mai puțin, îl denigrează și îl văd într-o altă umbră, nu se va lăsa intimidat.

Va fi, cu siguranță, desconsiderat, marginalizat, privit cu scepticism, adesea într-un mod denigrator. Pentru că e altfel, pentru că sistemul de valori diferă, pentru că nu se supune mediocrității, pentru că refuză să se oprească într-un mediu nociv pentru sufletul său și aspiră la mai mult. Nu urăște, nu se răzbună, nu agreează prostia, mișelia. Își știe locul, își păstrează cumsecădenia, bunul simț, disciplina, omenia, răbdarea, credința chiar și atunci când, pe la spate, alții încearcă să-l înjunghieze. Ar putea să îi întoarcă aceeași atitudine celui care l-a rănit. Ar putea să se comporte și mai rău. Ar putea să renunțe la cumpătare, la cumințenie, la bun simț și să-i întoarcă răul în aceeași măsură sau chiar mai mult. Dar n-o va face… Pentru că valorile și liniștea lui sufletească sunt mai importante. Pentru că, dacă răspunzi răului cu rău, nu faci decât să multiplici răul în lume, nicidecum să-l diminuezi. Riști să devii asemeni celui care te-a rănit și te-a ponegrit. Riști să-ți pierzi bunul simț. Și probabil aici se află scânteia: omul cu sufletul plin de lumină nu poate coborî la nivelul celui care e plin de întunecime. Nu poate degrada într-o asemenea măsură. Nu poate să-și schimbe valorile prin care respiră întreaga făptură pentru o răzbunare care, în fond, nu aduce decât obscuritate în viața și sufletul său.

Omul care știe cine e, ce poartă în suflet și își respectă sistmul de valori, nu este interesat să se schimbe doar pentru a fi acceptat de cei care îl desconsideră. Deși e o lume în care valorile sunt inversate, iar oamenii sunt, adesea, limitați. Totuși, învinge doar cel care se ridică la suprafață prin cultură, inteligență, cumpătare, bun simț și iertare…

 Marinela Lungu

12.10.2020

 

Profesorii sunt divini...

Câte profesii sunt în lume! Și toate alese! Însă orice om, înainte de a deveni Cineva, a trecut prin mâna unui pedagog bun.

Sunt norocoasă pentru că m-am născut într-o familie de profesori. Ei mi-au fost dascăli încă de la primii pași făcuți în lume, încă de la primele cuvinte rostite. Ei m-au crescut cu poezii, cu povești, cu pilde, cu învățăminte. Eu am crescut printre paginile cărților. Banalități, ar spune unii. Însă fiecare judecă după propriile valori.

Iar valorile care mi-au fost cultivate încă de mic copil sunt armele cu care răzbat în lume. N-am uitat să fiu cumpătată, răbdătoare, să-mi știu locul, să muncesc pentru a ajunge undeva, să lupt, să am credință… Însă nu e vorba despre mine în această postare, ci despre Ei – profesorii!

Cei care sunt înconjurați de cărți. Cei care nu încetează să învețe alături de discipolii lor. Cei care se jertfesc pe sine în numele Omeniei. Cei care ard și se mistuie ca o lumânare, cu scopul de a dărui un dram de lumină. Cei care nu se plâng de oboseală, dar obosesc și ei. Cei modești prin legea cuvântului, cei cu dar dumnezeiesc prin legea firii! Cei neînțeleși adesea. Cei uitați uneori. Însă ei și doar ei sunt stâlpul pe care se sprijină societatea! Prin ei respiră cultura și tot ei sădesc în discipoli sămânța înțelepciunii. Ei, dincolo de cunoștințele teoretice, oferă și lecții spirituale. Ei ne însoțesc chiar și atunci când ne rătăcim în labirinturile vieții. Ei nu se plâng și nu se eschivează de la greutăți chiar și atunci când nu sunt ascultați sau urmați. Ei știu să aibă răbdare. Și să repete din nou… Să fie indulgenți. Să fie buni. Să fie și severi, câteodată. Căci ei sunt ca niște părinți și uneori chiar asta sunt: părinți care au responsabilitatea de a-și ajuta copii să depășească barierele care stau în calea lor, părinți care îi ajută să se autodepășească, părinți care îi ajută să crească spiritual, părinți care îi ajută să se afirme. Și nu așteaptă nimic în schimb. Poate doar, un zâmbet. Sau un cuvânt cald. Dar de cele mai multe ori, se mulțumesc cu faptul că n-au fost dați uitării. Căci anii se scurg, discipolii pleacă, notele nu mai au importanță, se mai uită conținutul materiei și rămâne doar sufletul pe care l-au plantat în copii. Rămân valorile pe care le-au răspândit. Rămân lecțiile de viață pe care le-au dăruit.

Profesorii sunt ca o lumină. Răspândesc întunericul și încălzesc sufletul. Dăruiesc mereu fără teama de a rămâne mai săraci. Cu adevărat, ei sunt de fiecare dată mai bogați, pentru că bucăți din sufletele lor rămân în sufletele discipolilor pe care îi instruiesc.

Ce minune că sunteți, dragi profesori! Tot ce respiră pe acest Pământ se închină cu pietate în fața domniilor voastre, cu recunoștință și iubire pentru iubirea pe care o plantați în inimi.

Profesorii nu mor. Ei dăinuiesc veșnic prin ceea ce au dăruit. Iar ei dăruiesc chiar și atunci când s-ar părea că nu mai au nimic…

La Mulți Ani cu sănătate, prosperitate și discipoli sufletiști, dragii noștri Pedagogi!

Binecuvântați sunt cei care trec prin mâna unui Pedagog prin vocație!

Vorba cântecului: "Preafrumos au scris poeții: profesorii sunt DIVINI!"

Marinela Lungu

05.10.2020