E iarnă. Cad fulgi, dar nu din cer, ci din ochi. Ninge cu lacrimi de gheață, cu amintiri, cu dor, cu neputință. E iarnă mai mult în interior decât în exterior. Avalanșe de zăpadă cotropesc meleagurile inimii, acoperind-o până când rămâne aproape fără suflare. Viscolul se întețește cu fiecare clipă ce trece, iar sufletul, însingurat, tremură și îngheață la răscrucea dintre a fost și este. Afară e o frumusețe de nedescris. Orașul împodobit cu brazi, cu luminițe și zâmbete. Clopoței zglobii se aud din depărtări. Oamenii, grăbiți, cuprinși de euforia sărbătorilor ce vin, inundă magazinele, căutând cele mai potrivite cadouri pentru cei dragi, cele mai gustoase alimente pentru o masă copioasă de sărbătoare, cele mai colorate decorațiuni pentru casă. Îmbulzeală peste tot. Grabă. Nervi. Și… o tristețe neînțeleasă. Pentru că în ciuda faptului că toți se grăbesc să pregătească totul pentru o sărbătoare perfectă, uită să se bucure de perioada în sine, de ceea ce reprezintă iarna, de ceea ce înseamnă cu adevărat o sărbătoare. În graba de a reuși totul, uităm să fim fericiți…
Exteriorul mișună de prea multe preocupări, în timp ce interiorul – mocnește într-o durere surdă, neînțeleasă, confuză și grea. O durere care nu trece, ci se intensifică odată cu secundele care se scurg în grabă. E trist să privești totul ca un spectacol din care nu faci parte, să simți că te-ai desprins de lumea în care trăiești și orice pas al ei îți provoacă încă o rană care sângerează. E trist să nu vezi bucurie în sărbători, în lumini, în pregătiri. E trist să stai la colț de stradă și să-i vezi pe toți grăbindu-se prin magazine, grăbindu-se pe la casele lor, împodobind brazi și cântând colinde, în timp ce în sufletul tău susură numai glasul tăcut al singurătății, al tristeții care nu are un motiv concret, dar nici un sfârșit exact. E trist să simți că lumea ta interioară s-a divizat în două părți total neproporționale, care nu relaționează între ele și nu se potrivesc. Și cel mai trist este faptul că trebuie să reziști într-o lume care se petrece, pe când lumea din interiorul tău e plină de amintiri grele, de lacrimi de gheață, de doruri nemângâiate și confuzii apăsătoare.
