miercuri, 1 iulie 2020

Strada Zilelor Senine


Dincolo de orice iarnă, se află o primăvară în așteptare. Dincolo de orice gând negativ, se ascunde un fir de speranță care așteaptă să răsară. Dincolo de orice moment de singurătate, se află o multitudine de alte momente în care va domni iubirea. Noi, oamenii, suntem obișnuiți să disperăm, să cădem pradă deziluziilor, să ne simțim părăsiți, neiubiți, netrebnici, însă pentru fiecare om există acea fărâmă de bucurie la o margine de drum. Poate chiar în mijlocul celui mai întortocheat. Poate că lumina se află în cea mai întunecată peșteră. Poate că ceea ce căutăm se află exact în locul în care ne e teamă să intrăm.

Suntem obișnuiți să dăm frâu liber temerilor și nesiguranțelor noastre lăuntrice. Suntem obișnuiți să ne lăsăm ghidați de propriile himere care ne sfâșie. Suntem obișnuiți să trăim cu propriile coșmaruri, cu propriile născociri care ne tulbură. Adesea, s-ar părea că suntem obișnuiți cu suferința. S-ar părea că suntem dependenți de ea și nu ne dorim s-o depășim. 

Nu luptăm suficient. Preferăm să rămânem în miez de iarnă, decât să pornim în căutarea primăverii. Preferăm întunericul în locul luminii. Preferăm să stăm în umbră, decât să căutăm strada zilelor senine. Prea ne obișnuim să purtăm după noi regrete, deziluzii, temeri, singurătate, complexe și să trăim cu ele ca o condamnare, ca o sentință. Ne obișnuim să trăim în umbra visurilor pe care le-am dori realizate, dar din teamă – le înăbușim în subconștientul nostru; ne eschivăm și ne retragem undeva unde să nu ne vadă nimeni și să trăim în miezul închipuirilor fără temei. 

Însă, durerile, adeseori, sunt rodul imaginației noastre. Și chiar mai mult – sunt rodul temerilor noastre. Se întâmplă să rămânem ascunși într-un loc umbrit și să ne plângem de nereușite și dezamăgiri fără a face un singur pas pentru a le depăși. Nu realizăm la timp faptul că florile nu înfloresc niciodată la loc dosit, soarele nu strălucește niciodată noaptea. Pentru fiecare dintre noi există o stradă a zilelor senine. Dar pentru a ajuns acolo, e nevoie să luptăm până și cu noi înșine. Atunci când speri, crezi, lupți - învingi! 


Nu există victorie în umbra căreia să nu stea dosite bătălii sângeroase, răni care dor și lacrimi ce au curs cu patimă. Orice iarnă sfârșește printr-o primăvară. Prin urmare, tot răul se sfârșește cu un bine. Asta e legea Universului: nimic nu e veșnic - nici durerea, nici fericirea. 

Strada Zilelor Senine începe acolo unde începe speranța. Acolo unde începem să credem, să luptăm, să zâmbim, să ridicăm ochii spre cer și ne lăsăm privirile scăldate în lumina soarelui, acolo unde iubim și să ne lăsăm iubiți. Din suflet, cu suflet! 

Vă las o piesă plină de optimism, pozitivism și speranță de la formația AKORD! Senini să fim, și să așteptăm, căci...
"Ea însă vine, vine
Pe Strada Zilelor Senine..."
Marinela Lungu
01.07.2020

duminică, 28 iunie 2020

Iubirile ce mor...


Unde se duc iubirile din trecut? Există, oare, un loc unde se depozitează? Unde se duc atunci când mor? Dispar? Sau, poate, rămân tot acolo unde s-au născut? Undeva în inimă, într-un colț dosit, ascuns, acoperit de amintiri, regrete și doruri nespuse. Poate că în fiecare inimă se ascund iubiri care au fost cândva îngropate și revin uneori la viață. Așa, dintr-odată, ca un ghiocel firav care se luptă să răsară de sub zăpadă.

În lume există un loc pentru tot și pentru toți. De ce n-ar exista și unul pentru iubirile care sunt date uitării, care devin trecut sau mor? Poate că locul lor se numește uitarea, poate că rămân în trecut sau poate că au un cimitir al iubirilor moarte. Un cimitir în care zac însângerate, solitare, înghesuite și presate de amintiri grele. Poate că au murit de indiferență, de prea multă durere, din dezamăgire sau poate au fost omorâte. Iar altele poate că s-au sinucis. Au și ele dreptul să decidă când e momentul să se retragă, când nu își mai găsesc rostul: nici în viața și nici în inima omului. Da, iubirile mor și pot fi omorâte...

Au și ele presentimentul sfârșitului, suferința aceea aspră de a nu putea face nimic pentru a împiedica tragicul final. 
Poate că unele dintre ele mor de bătrânețe, altele pentru că sunt silite să moară, iar altele – pentru că aleg să o facă, deoarece nu au viitor și nici rost.

Există iubiri care mor, iar noi le îngropăm undeva în subconștientul nostru și le uităm. Dar vine un timp când ne răscolesc amintiri, ne dor, ne mistuie și revenim la ele ca la niște morminte părăsite. Și descoperim câtă nepăsare s-a așternut peste ele, câtă iarbă a înăbușit florile ce cândva dădeau culoare existenței noastre. Și brusc, ne cuprinde mâhnirea, pentru că tristețea unui mormânt neîngrijit și părăsit este grea. Probabil, în definitiv, asta sunt iubirile neîmplinite: morminte neîngrijite, peste care s-a lăsat praful nepăsării și al uitării…


Marinela Lungu
28.06.2020

duminică, 31 mai 2020

Să scrii...


Să scrii înseamnă să te deschizi ca o carte, riscând să fii și în vizorul celor care nu simt bucuria de a citi, nu știu să citească cu sufletul și nici nu văd o valoare în carte. Să scrii înseamnă să-ți răscolești până și cele mai sensibile amintiri și să le readuci la viață. 

Să scrii înseamnă să atingi răni care poate încă dor sau sângerează. Să scrii înseamnă să trăiești mai multe vieți în paralel, într-un pas cu propriile personaje create. 

Să scrii înseamnă fii citit chiar și de oameni care nu empatizează cu tine, care nu sunt pe aceeași undă de sentimente și trăiri, care nu sunt emotivi, sensibili sau sufletiști. Să scrii înseamnă să intri într-un război în care poți fi nimicit, rănit sau chiar omorât, fără vreo garanție de câștig. Să scrii înseamnă să riști și să dai tot ce ai mai bun, mai frumos, mai drag lumii. Să scrii înseamnă să te dedici, să dăruiești chiar și celor care știu doar să primească, nu și să dăruiască. Să dăruiești chiar și celor care nu știu să prețuiască cele primite. Să dăruiești fără a aștepta nimic înapoi.

Să scrii nu implică nicio garanție că vei fi apreciat, răsplătit sau iubit. Ba dimpotrivă – poți fi urât, înjosit și umilit cu o ușurință incredibilă. Să scrii înseamnă să aștepți, să te rogi și să speri să nu primești noroi în schimbul florilor pe care le-ai sădit în fiecare cuvânt scris. Dar adesea poți primi înapoi nu doar noroi, ci și florile zdrobite.

Să scrii implică multă suferință, mult suflet, multe sacrificii, dar neapărat și bucurie, împlinire, satisfacție. Și chiar dacă riscurile sunt mari, scopurile pe care ți le pui atunci când scrii sunt cu mult mai mari!


Marinela Lungu
31.05.2020

joi, 21 mai 2020

Cine sunt scriitorii?


Cine sunt ei, în definitiv?
Scriitorii…
Cei mai ciudați dintre ciudați,
Respinși, dezaprobați
Sau doar compătimiți –
Tocmai ei aleg să nască povești,
Să creioneze personaje,
Să contureze destine.
Tocmai ei aleg să nu moară,
Ci doar să se mute într-o carte.
Cine sunt ei, singuraticii lumii?
Scriitorii…
Cei mai neobișnuiți dintre obișnuiți,
Prea sensibili adesea
Și mult prea duri uneori.
Iubiți peste veacuri,
Dar neînțeleși la vremea lor.
Cine sunt ei, în realitate?
Scriitorii…
Cei mai nepământeni dintre pământeni,
Cei mai nemuritori dintre muritori.
Nu pământul li-i sfârșitul,
Ci ultimul punct,
De pe ultima pagină,
Din ultima carte.

Marinela Lungu
21.05.2020


marți, 5 mai 2020

Despre critici...


Dacă nu îți place activitatea unui om, dacă nu te impresionează în niciun fel ceea ce face, dacă simți că nu empatizezi cu el și cu felul lui de a fi/de a crea, dacă pur și simplu nu vezi nimic frumos și demn de apreciat la el, atunci renunță să-i mai urmărești activitatea, să-l citești, să-l asculți sau să ai de-a face cu el. E simplu. Nu te chinui și nu te impune să accepți ceea ce nu te atrage. Ai dreptul la părere, ai dreptul să nu îți placă, ai dreptul să nu te regăsești în ceea ce face, dar nu ai dreptul să-l blamezi sau să arunci cu noroi în el. 

Pentru că doar dacă ție nu îți place și nu empatizezi cu el, nu înseamnă că ceea ce face este greșit, urât sau nesemnificativ. Poate că tu vezi doar o mâzgâleală, în timp ce alții văd o capodoperă. Poate că tu râzi de ceva ce pe alții a făcut să plângă, să mediteze, să reflecteze. Poate că ție ți se pare lipsit de importanță ceva ce a ajutat pe alții să se regăsească. Poate că tu vezi doar o jumătate din tot întregul.

Și nimeni nu te judecă pentru asta, căci e firesc să avem păreri diferite și să fim diferiți. Nu e nimic greșit să nu îți placă ceva sau cineva. Dar e greșit să arunci cu noroi într-o persoană. E greșit să-ți bați joc de munca cuiva. E greșit să-l minimalizezi, doar pentru că așa crezi tu. E greșit și urât să-i scoți în evidență doar carențele, evitând părțile bune, de parcă acestea nu ar exista. E greșit să raportezi totul la tine și la părerile tale subiective, când lumea e atât de mare și atât de bogată în păreri și viziuni diversificate.

Atâta timp cât îți exprimi părerea (fie ea și negativă) în mod civilizat, fără a batjocori, a lua în derâdere, a ignora efortul și munca omului; ai dreptul să o faci și nimeni nu e în drept să-ți judece părerea, căci așa gândești tu și e în regulă. Dar din momentul în care întreci limita bunului simț și începi să-l insulți, să râzi pe seama lui, să-i ignori capacitățile, să scoți în evidență doar răul și greșelile, să îl disprețuiești și să arunci cu pietre în ceea ce poate el a construit cu lacrimi, cu dăruire, cu emoții; nu mai e părere, și nici critică. E bătaie de joc. Devii răutăcios. Devii arogant.Devii josnic. Pentru că dreptul la părere îți aparține în totalitate, dar nu și dreptul la batjocură.

Și cine știe, poate că ceea ce tu insulți și dezaprobi, alții aplaudă și admiră. Și din acest moment, critica ta plină de insulte nu se îndreaptă doar către cel care a creat produsul care îți displace, ci și către toți cei care văd o valoare în el. Iar adevărul e relativ… 

Marinela Lungu
05.05.2020

duminică, 3 mai 2020

Cine ești?


Cine ești cu adevărat atunci când nu mai ai pe nimeni lângă tine? Cine ești atunci când rămâi față-n față cu oglinda obiectivă a faptelor tale? Cine ești atunci când lași toate măștile deoparte, toate aparențele, toate manierele prin care vrei să demonstrezi că ești Cineva? Cine ești atunci când renunți la tipare doar de dragul celorlalți? Cine ești atunci când vorbești sincer cu Dumnezeu?

Sunt întrebări care ne sperie pe toți, pentru că toți avem adevăruri pe care le ascundem, părți obscure ale ființei noastre de care ne rușinăm sau fapte pe care ne-am dori să le mușamalizăm. Dar până când? Cât durează o aparență?

Vine o vreme când trebuie să recunoști cine ești și să te accepți nu de dragul resemnării, ci de dragul perfecționării. Știm bine că niciunul dintre noi nu e ideal. Însă tocmai părțile noastre mai întunecoase n-ar trebui să ne inhibe și să ne facă să devenim mai constrânși de povara regretelor a ceea ce am făcut sau nu am făcut, a ceea ce suntem sau a ceea ce nu putem fi.

Așa cum viața e o continuă luptă între bine și rău, frumos și urât, adevăr și minciună – așa suntem și noi: într-o continuă luptă cu propriile himere, cu propriile temeri, dezamăgiri, imperfecțiuni sau greșeli. De la sine nu vor dispărea. Numai lupta noastră permanentă le va învinge. Deși nu există perfecțiune, întrucât suntem prin însăși făptura noastră muritori și imperfecți, dorința de a fi mai bun întru toate nu trebuie să ne părăsească. Tocmai pentru că suntem muritori, tocmai pentru că suntem trecători, tocmai pentru că nu suntem ideali, dar avem posibilitatea de a lăsa ceva mai bun, mai frumos, mai valoros în lume.

Deși fizic îmbătrânim și ne ofilim împotriva voinței noastre, deoarece e firesc – spiritual putem înflori la orice vârstă, în orice anotimp. Depinde doar de modul în care vom alege să gândim, și mai ales – să acționăm!

Acceptați-vă așa cum sunteți, însă nu încetați să vă doriți să fiți mai buni de-atât. Și știți de ce? Pentru că puteți și meritați! Fiți cea mai bună versiune a voastră!

Marinela Lungu
03.05.2020

joi, 23 aprilie 2020

Nevoia de lacrimi


Există lacrimi pe care le înghiţi în sinea ta fără să le dai frâu liber vreodată. Poate pentru că dor prea mult. Există lacrimi pe care ai dori să le îngropi în pământ, decât să le îngropi în suflet, căci datorită lor poate că pământul ar rodi ceva; în schimb, sufletul – s-ar usca de amărăciune. Există lacrimi ce-ţi rănesc adânc pereţii firavi ai inimii până când aceasta se rupe în mii de bucăţi. 

Există lacrimi care curg fără a întreba dacă e momentul potrivit şi altele care nu vor să curgă, chiar dacă simţi nevoia să plângi. Există lacrimi la fel de benefice precum ploaia: curăţă sufletul de păcate şi suferinţe adunate în timp, dar există şi lacrimi care sunt nocive și dăunătoare sufletului: ele îl înnegresc, îl fac mai vulnerabil, îl fac să sângereze. 

Există lacrimi care nu pot fi plânse, pentru că sunt prea grele şi mai există lacrimi care curg cu uşurinţă, pentru că sunt tămăduitoare. Există lacrimi care exprimă o emoţii dulci,iar altel – pline de amărăciune. Există lacrimi care mângâie, alină și ușurează, dar există şi lacrimi care împovărează, inima, o constrâng și o rănesc. Există lacrimi pe care le plângi şi simţi că sufletul se purifică, însă mai există şi lacrimi care ți-l împovărează cu regrete și dureri. Există lacrimi pe care le verşi atunci când îţi aminteşti de vremuri frumoase, dar mai există şi lacrimi care îţi amintesc de vremuri ce dor. Și mai există lacrimi care povestesc despre iubiri neîmplinite, uitate sau îngropate în timp…

Lacrimile sunt bucăţi din suflet ce se desprind de suflet şi cad pe obrazul umbrit de griji şi probleme. Avem nevoie de lacrimi, pentru că ele înseamnă pocăinţă, eliberare şi purificare. Există lacrimi de tot felul. Mai calde şi mai reci, mai benefice şi mai nocive, mai dureroase şi mai tămăduitoare. De orice soi, lacrimile au menirea să ne vindece. Sufletul lipsit de lacrimi este un ca un pustiu unde nu mai plouă și nu mai creşte nimic. E adevărat că lacrimile exprimă de cele mai multe ori durere; o durere tăinută, acută, sângeroasă, însă după ce lacrimile cad, sufletul devine mai ușor, mai curat, mai luminos.

Nu există suflet care să nu aibă nevoie de lumină. Prin urmare, nu există suflet care să nu aibă nevoie de lacrimi...


Marinela Lungu
23.04.2020