vineri, 31 octombrie 2014

Prizonier în propria viață

Sunt momente în care te simți prizonier în propia viață și trăiești de parca ți-ai interzice fericirea cu propriile mîini.
Este clipa în care esti prins/ă într-o colivie cu spațiu limitat și te simți supus/ă de cineva care într-un fel sau altul ți-a răpit libertatea de a fi tu însuți(însăți). Te crezi dependent/ă de hrana care ți se dă acolo și totodată de mîna care te hrănește cu firimituri de visuri și grame de iubire închipuită. Nu te mai vezi mergînd singur/ă, fiind sigur/ă pe pașii tăi și pe ceea ce vrei sa dobîndești.
Te afli într-o lume straină, în care nimic nu-ți apartine și nu-ți poti creea un loc al tău, nu poți avea ceva al tau, pentru că ești tot acuzat/ă de tîlhărie și criticat/ă la tot pasul. Iar tu…taci și ai răbdare, pentru că nu te imaginezi în afara acestei colivii în care trăiești...
Ți se pare că n-ai să mai poți trăi de unul singur/ă, n-ai să mai poți să te întreții  și n-ai să mai poți să te alimentezi singur/ă sufletește. Ți se pare că daca colivia te va elibera și mîna ce te hrănește te va părăsi, tu îți vei cunoaște sfîrșitul. Toată lumea ta se rezumă la spațiul acesta limitat, putrezit și împăienjenit. Iar toata incapacitatea ta de a vedea și de a înțelege lucrurile  te face să nu ridici un deget pentru a schimba situația. Stagnezi toată evoluția ta personală, tot mersul tău prin viață. Te rezumi la niste vise ieftine și mizerabile care îți marchează zilele cu roșu. Nu-ți dai nicio șansă către o viață mai bună, pentru că simplu de tot…te simți dependent/ă de traiul tău, de acea mînă care te hrănește... Dar te-ai întrebat vreodată cu ce te hrănește? Te-ai întrebat de ce te simți atît de îmbătrînit/ă sufletește, atît de obosit/ă, atît de lipsit/ă de vlagă, putere și viață? Oare nu cumva ceea ce numești tu “hrană” este, de fapt, otravă? Oare sufletul nu ți-este otrăvit, de vreme ce te simți total străin/ă de ceea ce ești cu adevărat?
Vine și clipa în care obosești de tot. Te saturi să înduri replici tăioase la adresa ta. Te saturi de umilința nemeritată. Te saturi de scandaluri născocite și certuri nepotrivite. Te saturi să fii neințeles(easă). Te saturi să te justifici inutil.Te saturi să fii mereu…omul care va tăcea, va răbda și va trece peste, păstrîndu-și fidelitatea, căldura și puterea de a zîmbi. Te saturi să te simți o povara. Te saturi să cari pe umeri vorbe amare. Te saturi și pleci! Pleci în ciuda tuturor celor care te țineau legat/ă de mîini și picioare într-o ruină numită viață. Pleci fără să spui vreun cuvînt.  Pleci fără sa le dai vreun semn că plecarea ta se apropie. Pleci și-i lași pe toți să-ți caute urma…
Și fugi…de toată suferința acumulată, de tot noroiul ce ți-a fost adus cu de-a sila. Fugi de războiul care te devastează. Fugi de visele-ți false care au devenit un blestem.
Îndrăznești să lași totul în urmă și să te cureți de tot ce te-a adus în sărăcie și putregai.
Încerci să zbori, dar cazi și mai încerci o dată și înc-o dată... Pentru că nu mai vrei să depinzi de cineva . Vrei să-ți clădești viața singur/ă.
Și plîngi pentru că nu ți-e usor, pentru că obișnuința lasă urme adînci, pentru că brusc nu mai ai de ce te agăța...
Dar privește spre Cer, căci acolo vei gasi toate direcțiile necesare pentru a te regăsi pe tine… Dumnezeu n-o să te părăsească niciodată. Fii sigur că mai devreme sau mai taîziu vei reuși să zbori singur/ă. În viața ta, cu aripile tale, cu drumul tău și cu Dumnezeu alături!

Nu permite nimanui să-ți răpească libertatea sufletească: Libertatea de a fi TU, de a simți și de a trăi dincolo de bariere imaginare.
                                                                           
                                                                                                                                     Marinela Lungu
31.10.2014