Să scrii...

Să scrii înseamnă să te deschizi ca o carte, riscând să fii și în vizorul celor care nu simt bucuria de a citi, nu știu să citească cu sufletul și nici nu văd o valoare în carte. Să scrii înseamnă să-ți răscolești până și cele mai sensibile amintiri și să le readuci la viață. 

Să scrii înseamnă să atingi răni care poate încă dor sau sângerează. Să scrii înseamnă să trăiești mai multe vieți în paralel, într-un pas cu propriile personaje create. 

Să scrii înseamnă fii citit chiar și de oameni care nu empatizează cu tine, care nu sunt pe aceeași undă de sentimente și trăiri, care nu sunt emotivi, sensibili sau sufletiști. Să scrii înseamnă să intri într-un război în care poți fi nimicit, rănit sau chiar omorât, fără vreo garanție de câștig. Să scrii înseamnă să riști și să dai tot ce ai mai bun, mai frumos, mai drag lumii. Să scrii înseamnă să te dedici, să dăruiești chiar și celor care știu doar să primească, nu și să dăruiască. Să dăruiești chiar și celor care nu știu să prețuiască cele primite. Să dăruiești fără a aștepta nimic înapoi.

Să scrii nu implică nicio garanție că vei fi apreciat, răsplătit sau iubit. Ba dimpotrivă – poți fi urât, înjosit și umilit cu o ușurință incredibilă. Să scrii înseamnă să aștepți, să te rogi și să speri să nu primești noroi în schimbul florilor pe care le-ai sădit în fiecare cuvânt scris. Dar adesea poți primi înapoi nu doar noroi, ci și florile zdrobite.

Să scrii implică multă suferință, mult suflet, multe sacrificii, dar neapărat și bucurie, împlinire, satisfacție. Și chiar dacă riscurile sunt mari, scopurile pe care ți le pui atunci când scrii sunt cu mult mai mari!

Marinela Lungu

31.05.2020

Cine sunt scriitorii?

Cine sunt ei, în definitiv?

Scriitorii…

Cei mai ciudați dintre ciudați,

Respinși, dezaprobați

Sau doar compătimiți –

Tocmai ei aleg să nască povești,

Să creioneze personaje,

Să contureze destine.

Tocmai ei aleg să nu moară,

Ci doar să se mute într-o carte.

Cine sunt ei, singuraticii lumii?

Scriitorii…

Cei mai neobișnuiți dintre obișnuiți,

Prea sensibili adesea

Și mult prea duri uneori.

Iubiți peste veacuri,

Dar neînțeleși la vremea lor.

Cine sunt ei, în realitate?

Scriitorii…

Cei mai nepământeni dintre pământeni,

Cei mai nemuritori dintre muritori.

Nu pământul li-i sfârșitul,

Ci ultimul punct,

De pe ultima pagină,

Din ultima carte.

Marinela Lungu

21.05.2020

Despre critici...

Dacă nu îți place activitatea unui om, dacă nu te impresionează în niciun fel ceea ce face, dacă simți că nu empatizezi cu el și cu felul lui de a fi/de a crea, dacă pur și simplu nu vezi nimic frumos și demn de apreciat la el, atunci renunță să-i mai urmărești activitatea, să-l citești, să-l asculți sau să ai de-a face cu el. E simplu. Nu te chinui și nu te impune să accepți ceea ce nu te atrage. Ai dreptul la părere, ai dreptul să nu îți placă, ai dreptul să nu te regăsești în ceea ce face, dar nu ai dreptul să-l blamezi sau să arunci cu noroi în el. 

Pentru că doar dacă ție nu îți place și nu empatizezi cu el, nu înseamnă că ceea ce face este greșit, urât sau nesemnificativ. Poate că tu vezi doar o mâzgâleală, în timp ce alții văd o capodoperă. Poate că tu râzi de ceva ce pe alții a făcut să plângă, să mediteze, să reflecteze. Poate că ție ți se pare lipsit de importanță ceva ce a ajutat pe alții să se regăsească. Poate că tu vezi doar o jumătate din tot întregul.

Și nimeni nu te judecă pentru asta, căci e firesc să avem păreri diferite și să fim diferiți. Nu e nimic greșit să nu îți placă ceva sau cineva. Dar e greșit să arunci cu noroi într-o persoană. E greșit să-ți bați joc de munca cuiva. E greșit să-l minimalizezi, doar pentru că așa crezi tu. E greșit și urât să-i scoți în evidență doar carențele, evitând părțile bune, de parcă acestea nu ar exista. E greșit să raportezi totul la tine și la părerile tale subiective, când lumea e atât de mare și atât de bogată în păreri și viziuni diversificate.

Atâta timp cât îți exprimi părerea (fie ea și negativă) în mod civilizat, fără a batjocori, a lua în derâdere, a ignora efortul și munca omului; ai dreptul să o faci și nimeni nu e în drept să-ți judece părerea, căci așa gândești tu și e în regulă. Dar din momentul în care întreci limita bunului simț și începi să-l insulți, să râzi pe seama lui, să-i ignori capacitățile, să scoți în evidență doar răul și greșelile, să îl disprețuiești și să arunci cu pietre în ceea ce poate el a construit cu lacrimi, cu dăruire, cu emoții; nu mai e părere, și nici critică. E bătaie de joc. Devii răutăcios. Devii arogant.Devii josnic. Pentru că dreptul la părere îți aparține în totalitate, dar nu și dreptul la batjocură.

Și cine știe, poate că ceea ce tu insulți și dezaprobi, alții aplaudă și admiră. Și din acest moment, critica ta plină de insulte nu se îndreaptă doar către cel care a creat produsul care îți displace, ci și către toți cei care văd o valoare în el. Iar adevărul e relativ… 

Marinela Lungu

05.05.2020

Cine ești?

Cine ești cu adevărat atunci când nu mai ai pe nimeni lângă tine? Cine ești atunci când rămâi față-n față cu oglinda obiectivă a faptelor tale? Cine ești atunci când lași toate măștile deoparte, toate aparențele, toate manierele prin care vrei să demonstrezi că ești Cineva? Cine ești atunci când renunți la tipare doar de dragul celorlalți? Cine ești atunci când vorbești sincer cu Dumnezeu?

Sunt întrebări care ne sperie pe toți, pentru că toți avem adevăruri pe care le ascundem, părți obscure ale ființei noastre de care ne rușinăm sau fapte pe care ne-am dori să le mușamalizăm. Dar până când? Cât durează o aparență?

Vine o vreme când trebuie să recunoști cine ești și să te accepți nu de dragul resemnării, ci de dragul perfecționării. Știm bine că niciunul dintre noi nu e ideal. Însă tocmai părțile noastre mai întunecoase n-ar trebui să ne inhibe și să ne facă să devenim mai constrânși de povara regretelor a ceea ce am făcut sau nu am făcut, a ceea ce suntem sau a ceea ce nu putem fi.

Așa cum viața e o continuă luptă între bine și rău, frumos și urât, adevăr și minciună – așa suntem și noi: într-o continuă luptă cu propriile himere, cu propriile temeri, dezamăgiri, imperfecțiuni sau greșeli. De la sine nu vor dispărea. Numai lupta noastră permanentă le va învinge. Deși nu există perfecțiune, întrucât suntem prin însăși făptura noastră muritori și imperfecți, dorința de a fi mai bun întru toate nu trebuie să ne părăsească. Tocmai pentru că suntem muritori, tocmai pentru că suntem trecători, tocmai pentru că nu suntem ideali, dar avem posibilitatea de a lăsa ceva mai bun, mai frumos, mai valoros în lume.

Deși fizic îmbătrânim și ne ofilim împotriva voinței noastre, deoarece e firesc – spiritual putem înflori la orice vârstă, în orice anotimp. Depinde doar de modul în care vom alege să gândim, și mai ales – să acționăm!

Acceptați-vă așa cum sunteți, însă nu încetați să vă doriți să fiți mai buni de-atât. Și știți de ce? Pentru că puteți și meritați! Fiți cea mai bună versiune a voastră!

Marinela Lungu

03.05.2020