sâmbătă, 27 mai 2017

Visez să mă duci departe (fragment)

Am scris poezia asta în proză demult, dar nu își găsea locul nicăieri. Mai târziu, și l-a găsit în cel de-al doilea roman. Acolo o veți regăsi și voi, alături de o iubire nemuritoare.

Visez să mă duci departe de toate...
Să se facă noapte, iar tu să mă iei de mănă și pentru prima dată –
Să nu-mi fie teamă de întuneric.
Să nu mă mai sperie obscuritatea ce va cuprinde întregul meleag,
Să nu mai văd totul sumbru,
Să-mi fie zi în plină noapte,
Primăvară în miez de toamnă,
Să-mi fii tu...
Și să nu-mi mai trebuiască nimic.

Să uit de tot ce-am fost,
Tot ce sunt, tot ce voi fi...
Și să mă nasc din nou sub ploaia ta de sărutări.

Spune-mi doar că va fi,
Chiar dacă nici tu nu știi...
Fă-mă să sper.
Și nu mă mai lăsa să disper...
Niciodată!

Marinela Lungu
27.05.2017
(Fragment)




luni, 15 mai 2017

A dat în floare liliacul (povestea videoclipului)


A dat în floare liliacul... 

Când am scris al doilea roman, am fost copleșită de tot felul de emoții contradictorii. Am privit întregul subiect pe care îmi doream să-l abordez din toate unghiurile. Am trăit fiecare stare a personajelor pe propria piele și știu cât de mult a plâns sau a râs fiecare dintre ele. Decizia pe care am luat-o după ce l-am finisat de scris a fost să nu dezvălui mai nimic despre el. Asta am și făcut. Titlul, subiectul, esența este încă o enigmă pentru cititori. Ceea ce știu sigur este că fiecare dintre cei care îl vor citi, se vor regăsi... Mai mult sau mai puțin, dar se vor regăsi. Poate că unii nu vor recunoaște, pentru că e dureros, dar știu sigur că ceea am scris și descris, are legătură cu fiecare dintre noi.

     Pentru a vă intriga pe voi, cititorii, dar și pentru a vă introduce în atmosfera romanului, am hotărât să filmez un videoclip. Ideea e mai veche, dar dorința de a-l vedea realizat, a rămas la fel de vie. Așa că, am scris un text care nu pot spune sub nicio formă că ar fi un rezumat al romanului, ci miezul lui, esența exprimată altfel decât într-o povestire cu fragmente și alte dezvăluiri. E adevărat că l-am scris într-o manieră filosofică, dar nu întâmplător... Mi-am dorit să exprime cât mai bine emoția răvășitoare de la final, pentru că este un final care trece prin toți porii. 

     Ne-am mobilizat repede și în două zile am pregătit totul pentru filmări: am înregistrat vocea pe o melodie superbă (Céline Dion - My Heart Will Go On (Piano Cover), am gândit un scenariu pentru text și locurile unde vom filma. Deși a fost prima mea filmare, m-am simțit deschisă, pentru că fiecare cuvânt pe care îl rosteam, era trecut prin mine, era simțit și trăit. Vedeam, auzeam și simțeam tot ce trebuia să exprim în fața camerei. Până la urmă, cred că arta este soră cu melancolia. Una rezultă din cealaltă. 

     Îmi doresc să ajungă la inimile voastre ceea ce am scris și redat în videoclip și, inclusiv, romanul în curs de apariție. totodată, țin să-i mulțumesc încă o dată lui Demetrius (Fălești Movie Productions) pentru profesionalism și receptivitate! 

Iată textul:

      A dat în floare liliacul...

     Îi simt parfumul de la geamul aburit de tristețea în care ecoul bucurii se pierde ca într-un pustiu.
Primăvara își cânta melodia înălțătoare, dar inima mea e surdă și n-o mai aude.
Mă uit în zare și văd cum florile zâmbesc cerului senin. Numai liliacul rămâne înlăcrimat...

     Tu, floare fidelă a iubirii mele
Doar tu îi păstrezi amintirea între petalele firave,
Doar tu porți susurul clipelor edenice,
Doar tu mai ai și astăzi picături de rouă la tulpină...

     De-atunci și până acum s-a scurs o eternitate în care plânsul s-a contopit cu ploaia într-un dans haotic de sentimente. De atunci și până acum, zilele seamănă mai mult cu nopțile. Iar nopțile – au culoarea liliacului...

     Se mai aude și astăzi un strigăt înăbușit în tăcere, o rugăciune aproape șoptită în amurgul unei seri în care am îngenuncheat pentru a mai cerși încă o clipă, încă o secundă, încă o răsuflare...
Astăzi, timpul din clepsidră îmi pare mai sec ca niciodată. Nisip încins de arșița vremii în pustiul în care toate florile au murit. O viață de om sugrumată de legile pământene care strivesc bucuria ca și cum ai strivi o petală firavă care abia a prins a crește și a înflori...
Astăzi, sufletul meu s-a transformat într-un altar în care răsună doar cântecul Îngerilor de pe aleea în care liliacul ne-a zâmbit amândurora la începutul unei primăveri.
Astăzi, amintirea ta îmi e icoană pentru inimă.

     Mă plimb printre frunzele toamnei care mi te-a luat și înțeleg că viața este cel mai frumos prilej de a iubi și cel mai bun – de a suferi pentru ceea ce iubești.

     În larma stelelor care pictează pe cer imaginea unei iubiri irepetabile, aud tăcerea plină de șoaptele tale zbătându-mi-se în piept ca o durere, ca o plăcere, ca o eliberare...

     Vântul ia în zbor petalele de liliac. Ecoul râsului tău îmi străbate sufletul într-un tumult de emoții și sentimente răvășitoare. Tu ești în fiecare timp și anotimp. Biserica inimii mele își deschide porțile către Veșnicie și te cheamă înapoi. Parfumul de liliac îmi inundă făptura. Odată cu el, intri și tu, respectându-ți promisiunea pe care mi-ai făcut-o atunci când ți-am strigat cu glas disperat: Să nu mă lași!

     A dat în floare liliacul...

     Parfumul lui îmi îmbată din nou sufletul plin de tine. Doar de tine... "


Marinela Lungu
15.05.2017

marți, 2 mai 2017

Uităm să trăim


Grijile cresc, toamnele cresc, viața descrește...
Eu mă grăbesc, tu te grăbești, el se grăbește...
Îmbătrânesc, îmbătrânești, îmbrătrânește...

Zilele trec. Problemele se întețesc. Grijile cresc. Rutina devine mai grea. Noi – mai obosiți, mai prinși în lucru și obligațiuni. Viața se scurge, trece, ne lasă în urmă și nici nu ne dăm seama că a mai trecut o zi. O zi în care am alergat, am muncit, ne-am epuizat, și astfel, credem că ziua ne-a fost plină. În realitate, ea a fost mai goală ca niciodată... N-am făcut nimic decât să ne grăbim, să facem totul mecanic, fără nicio plăcere, nicio dăruire. Totul a fost în favoarea serviciului și nicidecum în a sufletului. Am reușit să le facem pe toate, dar nu am reușit să zâmbim, să ne oprim o clipă și să ne gândim la cei care ne așteaptă cu lacrimi în ochi acasă sau la un alt colț de lume, flămânzi după îmbrățișarea noastră, însetați de vorba noastră. N-am avut timp să le comunicăm celor dragi că totul e bine, să le amintim că îi iubim, să le aducem un zâmbet pe buze, să îi stimulăm și să petrecem mai mult timp cu ei. Ducem lipsă de timp nu pentru că nu îl avem, ci pentru că nu știm a-l folosi.

     Suntem într-o continuă căutare de lucruri care nu ne trebuiesc. Mereu pe drum, mereu cu grijile, cu problemele, responsabilitățile și temerile că nu le vom reuși pe toate. Dar unde e iubirea? De ce o lăsăm pe mai târziu? De ce credem că mai poate aștepta? De ce altele trebuie să fie mai importante? De ce uităm să trăim?

     Ne pomenim într-un pustiu total. Viața începe să se rezume la lucruri materiale și trecătoare care mâine nu vor avea nici jumătate din importanța de astăzi. Nu ne dăm seama că mâine, vom fi mai bătrâni decât astăzi și poate, mai neputincioși, cu mai puține posibilități să mergem acolo unde suntem așteptați sau să trăim așa cum ne-am dori. Nu ne dăm seama că oboseala de astăzi, mâine se va numi incapacitate. Nu ne dăm seama că... mâine, s-ar putea să nu mai existe pentru noi.


     Uităm de iubire. Uităm de oameni. Uităm trăim. Uităm că viața nu uită să treacă pe lângă noi și să ne lase în urmă. Uităm să ne împlinim. Uităm să fim fericiți. Uităm să mergem acolo unde suntem așteptați. Uităm să fim alături de cei care ne așteaptă. Uităm să le vorbim. Uităm să petrecem mai mult timp cu ei. Uităm să-i prețuim. Și toate, sub pretextul că nu avem timp, că suntem prinși în lucru și că celelalte mai pot aștepta. Adevărul este că cea care așteaptă mereu e iubirea. Deși, ea ar trebui să fie în fața tuturor... 


Marinela Lungu
02.05.2017