miercuri, 24 ianuarie 2018

Cine să ne înțeleagă pe noi?




Cine să ne înțeleagă pe noi, îndrăgostiții imposibilului,
Ce se ascund în marmura de fier a unei realități abstracte?
Trăim în întunericul unui vis tăinuit sub steaua cea polară
A unui cerc pragmatic și închis.
Murim în fiecare zi tăcut, subtil sub ochii încrustați cu gheață
Ai unor spectatori de piatră în bezna unui teatru întinat.
Cine să ne înțeleagă pe noi, bolnavii unui dor absolutist,
Cu inimile bandajate în tifon corosiv ?
Stăm la poarta unui cimitir cu vise antice, pierdute
Îngropate sub cântarea Zeilor de altădată.
Meditația adâncă nu-i răspuns la vreo-ntrebare,
Întrebările sunt multe. Timpul, însă, - răspuns n-are.
Cine să ne înțeleagă pe noi, îndrăgostiții de lună,
Ce trăiesc într-o dilemă, mai mereu încorsetați
Într-o jalnică durere și un plânset dezolant?
E o lume tristă, cu-a sa de fier cortină,
O scenă mică, un lemn aproape putrezit–
Decor bizar și piese învechite cu mult prea mulți actori
Ce se înghesuie să-ncapă în cadrul cel obscen
Să mai rămân-o amintire... Pe un perete, undeva,
Într-o istorie pierdută, banală și comună.
Unde să-ncăpem și noi, cei îndrăgostiți, cei bolnavi,
Noi...cei îndrăgostiți...?
Cine să ne înțeleagă pe noi?

Marinela Lungu
24.01.2017



luni, 15 ianuarie 2018

Mihai Eminescu – poetul unei Eternități



Astăzi vorbim despre Mihai Eminescu ca despre un adevărat geniu al literaturii românești. Astăzi îl preaslăvim în cântece și poezii. Astăzi îl supranumim "Luceafărul poeziei". Astăzi numele lui strălucește pe copertele nenumăratelor cărți din mii de biblioteci și librării. Astăzi îl cunoaștem, îl citim și îl iubim pe Eminescu. Astăzi...când el nu mai este. 

Geniul n-are moarte și nici noroc. Dar cine știe... oare n-ar fi preferat o moarte firească în schimbul unui dram de noroc?  Pentru el, fericirea n-a însemnat decât o filă transparentă și fragilă într-o carte cu pagini groase și sumbre. Destinul lui s-a conturat în jurul unei veșnicii neînțelese de omenirea care l-a înconjurat în cei treizeci și nouă de ani ai săi... 

Un destin dureros și nedrept. O viață tristă și lipsită de noroc. Un suflet ce nu s-a putut regăsi printre atâtea mii de suflete. Unii oameni sunt, pur și simplu, incapabili să accepte societatea cu toate moravurile sale, motiv pentru care ea – societatea, devine un loc neîncăpător pentru spiritul lor creator...

Eminescu nu a fost fericit. Nu a fost înțeles. Nu a fost acceptat. Genialitatea sa nu i-a adus nici prestigiu, nici bucurie și nici înțelegere. Oamenii nu l-au privit prin prisma valorii ce o constituia. L-au catalogat în rândul nebunilor și l-au izolat într-un loc uitat de lume. Viața lui nu a fost nici pe departe ceea ce ar fi meritat. 

Totuși, cerul e plin de stele, însă Luceafărul e unul singur. 

Marinela Lungu
15.01.2018



sâmbătă, 6 ianuarie 2018

Visul meu de fericire




E seara de Ajun. Ascult sunetul plăcut provocat de lemnele ce mocnesc în sobă și simt cum mă apasă un dor nedefinit. Încerc să-i dau o definiție, dar aceasta pare să se multiplice...
Mi-e dor de alb. Acel alb frumos care mă duce cu gândul la nemurire și împlinire prin dragoste veșnică.
Mi-e dor de emoțiile trăite pe deplin.
Mi-e dor de timpul care mai avea un pic de milă față de noi și ne permitea să trăim bucuriile mai intens. Acum îl simt nemilos. Îl simt mereu pe fugă. Îl simt mereu grăbit. Probabil a învățat asta de la noi, oamenii să se grăbească.
Mi-e dor de visele care se împlinesc.
Mi-e dor să văd cum oamenii vin și nu mai pleacă.
Mi-e dor de alb, de liniște, de povești transformate în realități frumoase.

Visez să zbor și să ajung în povestea din visele mele. 
Acesta este visul meu de fericire: o cabană la o margine de pădure îmbrăcată în alb, un foc în șemineu și o poveste șoptită la ureche...

Crăciun feicit! 

Marinela Lungu
06.01.2018