luni, 15 ianuarie 2018

Mihai Eminescu – poetul unei Eternități



Astăzi vorbim despre Mihai Eminescu ca despre un adevărat geniu al literaturii românești. Astăzi îl preaslăvim în cântece și poezii. Astăzi îl supranumim "Luceafărul poeziei". Astăzi numele lui strălucește pe copertele nenumăratelor cărți din mii de biblioteci și librării. Astăzi îl cunoaștem, îl citim și îl iubim pe Eminescu. Astăzi...când el nu mai este. 

Geniul n-are moarte și nici noroc. Dar cine știe... oare n-ar fi preferat o moarte firească în schimbul unui dram de noroc?  Pentru el, fericirea n-a însemnat decât o filă transparentă și fragilă într-o carte cu pagini groase și sumbre. Destinul lui s-a conturat în jurul unei veșnicii neînțelese de omenirea care l-a înconjurat în cei treizeci și nouă de ani ai săi... 

Un destin dureros și nedrept. O viață tristă și lipsită de noroc. Un suflet ce nu s-a putut regăsi printre atâtea mii de suflete. Unii oameni sunt, pur și simplu, incapabili să accepte societatea cu toate moravurile sale, motiv pentru care ea – societatea, devine un loc neîncăpător pentru spiritul lor creator...

Eminescu nu a fost fericit. Nu a fost înțeles. Nu a fost acceptat. Genialitatea sa nu i-a adus nici prestigiu, nici bucurie și nici înțelegere. Oamenii nu l-au privit prin prisma valorii ce o constituia. L-au catalogat în rândul nebunilor și l-au izolat într-un loc uitat de lume. Viața lui nu a fost nici pe departe ceea ce ar fi meritat. 

Totuși, cerul e plin de stele, însă Luceafărul e unul singur. 

Marinela Lungu
15.01.2018



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu