Rămâi!
Roagă
timpul să ne mai aștepte
Și
mai dăruiește-mi o zi, o speranță, o răsuflare.
Rămâi!
Chiar
dacă știu că viața nedreaptă
Te
aruncă într-o prăpastie tenebroasă,
Iar
tu – te pomenești fără scăpare.
Rămâi!
Azi,
când calendarul anunță primăvară,
Iar
ceasul sună a speranță.
Rămâi!
Și-n
noaptea asta lungă, nu mă lăsa singură cu mine –
Căci
am să orbecăiesc un veac și-am să mă pierd…
Rămâi!
Să
înfruntăm furtuna care ne sugrumă pe-amândoi,
Să așteptăm ca soarele să răsară din nou.
Rămâi!
Căci
frigul plecării mă îngheață,
Iar
întunericul singurătății mă sfâșie.
Rămâi!
În
așteptarea unui răsărit,
Rămâi!
Până
or înflori copacii unei vieți noi,
Până
va apune bezna neputinței,
Până
se va spulbera ceața neștiinței,
Până va veni un alt timp,
O
nouă primăvară.
Rămâi!
Iar
eu o să pictez frunzele în verde,
Pentru
a întârzia toamna.
Rămâi!
Iar
eu voi aprinde lumânarea nădejdii,
Pentru
a spulbera întunericul.
Rămâi!
Și strânge-mă-n brațe.
Apoi vom aștepta –
Până
se va face zi.
Până
se va face primăvară.
Până
când ploaia va înceta,
Iar
Soarele o să aibă un răsărit
Și
pentru noi…
Rămâi!
Marinela Lungu
06.04.2021