sâmbătă, 31 decembrie 2016

Retrospectiva anului 2016

A mai trecut un an. Cât de repede trece timpul! Cât de mult ne dorim să-l grăbim uneori și cât de mult ne-am dori să-l putem opri alteori...
Ce păcat că, până la urmă, nu reușim să înțelegem valoarea unei clipe. Se scurge timpul din clepsidra vieții și cu fieare secundă ce aleargă pe ceas, pierdem o frântură din viață.
Un an nu poate fi constituit numai din bucurii sau nu mai din tristeți. Dar el poate constitui o cotitură marcantă în viața unui om. El poate aduce schimbări considerabile. El poate reprezenta ceva deosebit prin avalanșa de emoții ce o aduce cu sine.
Pentru mine, 2016 a fost extrem de important. Pot spune că m-am regăsit într-un fel în care nu poate fi deocamdată exprimat în câteva rânduri. M-am regăsit acolo, unde într-adevăr există căldură, dragoste, înțelegere, sprijin și respect.
M-am regăsit acolo, unde există frumos și valoros!
M-am regăsit acolo, unde există Oameni!

2016 a însemnat mult pentru mine. A adus primăvara în cel mai frumos sens al cuvântului și aici e ceva ce nu se uită. 2016 m-a învățat arta de a învinge prin muncă, dăruire și talent. 2016 mi-a plantat în suflet speranța! Sunt împăcată, împlinită chiar. Știu că urmează un an cu multe încercări, dar și realizări la care muncesc. Știu că vor fi multe piedici, dar și bucurii care merită efortul.

Închei anul cu deplină recunoștință, fiind sigură că Dumnezeu a pregătit totulastfel încât să fie bine, căci doar El știe cu adevărat ce înseamnă acest BINE pentru noi, oamenii!


An Nou fericit tuturor! 
Iubire, sănătate, încredere, credință, speranță, voință, curaj!
La Mulți Ani!

Marinela Lungu
31.12.2016

joi, 22 decembrie 2016

Iarnă, învață-ne!

Iarnă, învață-ne puritatea!
Curăță-ne sufletele, șterge praful.
Pătrunde-ne cu puterea albului tău
Și inundă-ne interiorul cu fulgii tăi firavi.

Iarnă, învață-ne bunătatea
Cu care-ți dăruiești frumusețea nemaipomenită
Nouă, celor care nu o știm a prețui îndeajuns.

Învață-ne liniștea pe care o așterni în lume
Și-i faci pe toți să renunțe la muncile grele
Refugiindu-se acasă, lângă vatra unde arde focul...

Învață-ne răbdarea
Cu care poți să aștepți an de an ca să vii,
Să fascinezi, să încânți, să dăruiești, să fii...

Învață-ne dragostea
Cu care îi aduni pe toți acasă
Și-i îndemni să uite de tot,
Dar nu și de iubire...

Acea a iubire a fulgilor față de pământ
Care se jerfesc pentru el și îi țin de cald,
Iar la final – se topesc, rămânând pentru totdeauna
Acolo, în interiorul lui...

Marinela Lungu
22.12.2016

miercuri, 14 decembrie 2016

Gara așteptării

Fundal cenușiu, copaci goi, unghiuri lungi de păsări călătoare,  vânt fugar și tăios, urme de lacrimi pe chipuri palide ce privesc zarea încețoșată.
Frig... Atmosferă apăsătoare... Oftat lung ce răsună ca un ecou.
Ochi înlăcrimați, mușchi încleștați, pumni strânși, lacrimi reținute.
Speranță fierbinte, dor arzător, lungă așteptare...
Suflet cufundat în amintiri. 
Culegere de vise. Căutare de speranțe.

Un peron ce pare a nu avea început sau sfârșit,
La fel ca dorul, iubirea și așteptarea.
Un peisaj trist ca toamna.
Rece ca iarna.

Mâini ce tremură înghețând în așteptarea atingerii care ar putea s-o încălzească.
Ochi ce plâng în așteptarea privirii care i-ar alina lacrimile.
Suflet ce tânjește după sufletul ce l-ar putea iubi.
Inimă ce se tânguiește, zăcând în imensul ocean al așteptării.
Lungă și durută așteptare.
Nesfârșită durere încununată cu fire de speranțe.
Labirint de suspine înnăbușite în tăcere,
Umbre halucinante plimbându-se pe cărările inimii.
Fum printre gânduri.
Oboseală. Dor. Nerăbdare.
Gara așteptării –culoar tenebros al sufletului.

joi, 1 decembrie 2016

Orașul în Lumini




A început să ningă!

Ninge cu fulgi mășcați la geamul înghețat. Zarea e înnourată... Doar fulgii se joacă pe-afară, lipindu-se de sticla rece. S-ar părea că iarna poposește pe întreg meleagul, își lasă ușor-ușor veșmintele albe pe pământurile înnegrite de arșița soarelui și înfumurate de culoarea gri a toamnei. Totul se purifică. Devine asemeni unei case proaspăt-curățate în care domnește un aer plăcut. Atâtea flori de zăpadă roiesc, încât îndrăgostiții și le-ar putea dărui numai cu privirea. De pretutindeni pot fi zărite steluțe albe, de parcă s-ar petrece o adevărată ploaie de stele unindu-se  într-un covor alb care se lipește de pământ.
E-o frumusețe ca-n povești. E un vis desprins din basme! Totul e alb. Liniștea domnește. Sufletul cere odihnă în leagănul cu vise care se împletește din fulgi. Genele se unesc într-un cântec lin care cheamă care prevestește o poveste mirifică...


* * *
Glasuri de copii. Râsete zglobii. Jocuri, colinde. Prietenii se revăd la săniuș. Dealurile zâmbesc. Adună atâtea suflete de copii dornici de joacă. Se aruncă în brațele zăpezii, așa cum ne aruncăm și noi, adulții în brațele vieții: dornici de împlinire, dragoste, speranță. Și apoi se rostogolesc la vale, iar zăpada îi udă până la piele. Așa se-ntâmplă când cădem, ne prăbușim de pe cel mai înalt vârf unde am nutrit cele mai dulci visuri și am aspirat la mari realizări, ca mai apoi să ne scăldăm într-un ocean de lacrimi.  
Și totuși, ei nu se lasă. Se ridică și se joacă cu zăpada ce i-a udat. Aproape că nici n-o simt. Sunt plini de energie, sunt fascinați, sunt încântați. Noi, adulții, în schimb, după fiecare înfrângere ne simțim tot mai sleiți, mai storși de puteri. Noi cum să ne jucăm cu lacrimile care ne curg, ne ustură, ne dor și ne rănesc?


* * *

Apune soarele. O ceață deasă se contopește cu ninsoarea care nu contenește. Întunericul începe să prevaleze. Zăpada salvează. Ea mai poartă un strop de lumină în țesătura-i fină. Clopoțelele sună. Luminițele se-aprind. Brăduții încep să capete culoare, să se înveselească, să se îmbrace în straie de sărbătoare. Ce poate fi mai dulce decât seara în care, de la mic la mare, oamenii găsesc timp pentru a orna bradul de sărbătoare – acel simbol care păstrează farmecul și unicitatea acestei perioade magice?!
Steaua lucește și parc-ar atinge cu vârful un crâmpei din Eternitate. În jurul bradului se formează un cor de îngeri care se îmbrățișează, zâmbesc și se privesc cu duioșie. Măcar pentru câteva momente, oamenii uită de tot ce se află dincolo, abandonând măștile, tristețile și problemele.

Iarna parcă ne-ar invita în fotoliul de lângă șemineu, îndemându-ne să învățăm de la puritatea și liniștea fulgilor care valsează afară...



* * *

E ora somnului. Dar cum să dormi? E miros de bucate și de sărbătoare. E atmosfera care prevestește o noapte specială. E ultima sută de metri...
Sunt toți adunați de jur-împrejur. Sunt povești, sunt clipele revederii, ale visării, ale speranței că mâine va fi mai bine. Este timpul în care dorințele parcă s-ar materializa...

Ninge peste noi cu iubire, bucurie și nădejde. Ninge cu încredere. Ninge cu dorința de a evada într-o poveste în care să te poți deconecta definitiv de la lumea reală și să crezi că îți poți hrăni sufletul cu stele care poartă hrană spirituală.


* * *

Farmecul iernii nu constă în cadourile de sub brad, ci în bucuria sufletului cu care se împodobește bradul și se fac cadourile.  Mai frumos decât să vezi sub brad o multitudine de cadouri este să vezi în jurul lui o multitudine de oameni voioși care să-l împodobească nu doar cu jucării, ci și cu bucăți din inimile lor. 

Miroase a portocale proaspete așezate frumos în coșul de pe masă de unde zâmbesc dulciurile. E târziu și prin geam se poate vedea cum fulgii zburdalnici stârnesc o vijelie care ridică-n aer zăpada strălucitoare.
E ger. Drumurile sunt întroienite. Ninge necontenit, dar cald. 
Se sting luminile, iar prin geam – zăpada lucește. Închid ochii și visul mă fură. Totul se colorează și devine nou. Realitatea se preschimbă. Evadez în miracolul fanteziei și îmi doresc din suflet să nu trebuiască să să mă trezesc din acel vis fermecător.


* * *

Ești tu – lângă mine. Sunt eu – lângă tine. E realitate sau ficțiune? În ce povești s-a spus despre o dragoste care învinge totul, dar nu poate fi învinsă de nimic? Cine a îndrăznit să spere că două suflete se pot contopi atât de mult, încât să se transforme într-o catedrală care luminează noapte și zi?

Mă privești și văd în ochii tăi o mare de fulgi catifelați care sclipesc. Palma ta albă ca zăpadă mă mângâie și învie în mine toți Îngerii care-mi amintesc de frumusețea vieții, miracolul iubirii și necesitatea sufletului-pereche. E atât de gingașă și caldă! Ți-o plimbi ușor pe relieful trupului meu, dar cu ea îmi ajungi și la suflet. Îl atingi cu delicatețe și îl acoperi cu zăpada-ți caldă. 

Apoi cobori cu buzele deasupra gurii mele încleștate de frig. O atingi abia-abia și simți cum se topește gheața, cum pielea se încrețește de emoții și buzele iau forma unui zâmbet cu care îți spun: Te așteptam, mi-era dor, te iubesc!
Tu mă săruți și declanșezi cea mai frumoasă avalanșă de emoții în întreaga-mi ființă. Începe să ningă necontenit cu fulgi mășcați. E o explozie de trăiri sufletești neogoite, un amalgan de stări care nu contenesc, un șir de sentimente cărora nu le ajunge timp pentru a se manifesta. 
Desenezi cu degetele tale cărări fine pe pielea mea. Le umpli cu dragoste! Faci să ningă și pe-acolo cu zăpadă fierbinte.

E-atâta căldură în iarna asta, încât realizez că adevăratul și unic anotimp este dragostea. Prin ea respiră tot ce e viu. Ea creează și ce nu poate exista. Ea poate împlini chiar și ceea ce s-ar părea că nu e sortit împlinirii.

         ¾    Câtă lumină poate exista în întuneric! Câtă primăvară poate exista în iarnă! 
        ¾    Întuneric e-n cameră. În noi e lumină. Iarnă e-afară. În noi e primăvară!
       ¾    Adevăratul farmec al anotimpurilor este dragostea!

Privim fascinați prin geamul aburit. Tu mă ții în brațe. Timpul zâmbește și capitulează. Se ascunde după perdeaua de fulgi albi și privește invidios către noi. Tu te joci în părul meu, eu te sărut cu nesaț. El se uită și se întreabă: Oare mai există alt Timp? Cu siguranță în vremea mea nu a mai existat asemenea minune de iubire... Or fi inventat ei un Timp al iubirii?




                            ¾    Există, oare, un timp al iubirii?

                                                                   ¾     Da: Eternitatea!
                                                                 ¾    Ești iarna mea cu fulgi în care pot vedea Eternitatea în toată splendoarea ei.
                                ¾  Eu văd în tine oceanul Nemuririi.



* * *

Trezește-mă doar dacă tu ești lângă mine. Dacă nu, lasă-mă să dorm. Nu vreau să mă trezesc în aceeași atmosferă rece a absenței tale. Nu vreau să nu te știu lângă mine. Trezește-mă doar dacă putem evada și fugi cât mai departe. Vreau să mă dezbrac de haina treucutului. O simt grea pe umerii mei obosiți. Am nevoie de mâna ta ca să-mi șteargă praful ce se-așează pe inimă. Am nevoie de zâmbetul tău să-mi alunge umbrele care mă neliniștesc.

Și pământul are nevoie să fie nins, să se-aștearnă o plapumă care să-i țină de cald. Are nevoie de un Cer care să-l binecuvânteze cu fulgi mășcați și albi.
Și eu am nevoie de un Cer care să mi te strecoare pe tine în ninsoarea ce mi-o pregătește. Am nevoie de mângâierea ta în fulgii care mi se vor așeza în palmă. Am nevoie de sărutarea ta în cei care mi se vor topi pe buze. Am nevoie de tine atunci când mă voi lăsa acoperită de ninsoarea pură și blândă.
Trezește-mă atunci când începe să ningă cu lumina stelelor ce ne vor uni. Trezește-mă într-un vis curat. Trezește-mă oricând, oriunde, dar fii lângă mine și mă ține de mână. Altfel, te rog nu mă trezi. Nici măcar în Paradis. Nu există nimic mai frumos decât Paradisul fulgilor noștri care se topesc într-un sărut înflăcărat...
Ninge-mă cu dragostea ta. Acoperă-mi sufletul și trupul cu o zăpadă care purifică, încălzește și vindecă! Ninge-mă cu tine!




* * *
Avem atât de multe de învățat de la fulgi...

Să zburăm, să ne avântăm fără teamă spre necunoscut, să ne înălțăm, să ne încântăm ochii și inimile, să planăm deasupra tuturor lucrurilor cu spiritul și să desenăm noi trasee pe-un cer al nostru, să deschidem ușile unor noi Universuri, să fim mici, dar puri, să ne lăsăm duși de val și să dansăm cu vântul, cu furtuna, cu vijelia, cu norii, dar să nu ne dăm bătuți. Și într-un final...să ne topim într-o palmă caldă de om și să-i atingem inima!
Fii un fulg!
Înalță-te, zboară, cutreieră meleagurile, dansează cu vântul, cu norii, cu suflul văzduhului.
Iar când obosești...topește-te în palma caldă a unui om. Și mută-te în inima lui!






Marinela Lungu
01.12.2016




vineri, 25 noiembrie 2016

Eternitatea

Eternitatea este doar pentru cei care se iubesc chiar și împotriva vânturilor, a toamnelor sau a prejudecăților.
Pentru cei care se privesc chiar și atunci când nu se văd...
Pentru cei care se simt chiar și atunci când nu se ating...
Pentru cei care se îmbrățișează chiar și atunci când nu sunt unul lângă altul...
Pentru cei care se sărută chiar și de la (din) depărtare (depărtări)...
Pentru cei care, respirând aerul, se inspiră unul pe altul...
Pentru cei care  își iubesc și primăverile, dar și iernile...
Pentru cei care își topesc gheața din suflet printr-o simplă atingere...
Pentru cei care pictează flori pe pânza inimii chiar și cu pensula îngălbenită de timp...
Pentru cei care nu pleacă și nu abandonează, chiar dacă avalanșele de realități zdrobesc palatul lor de cristal...
Pentru cei care, închizând ochii, trăiesc cele mai frumoase povești împreună...
Pentru cei care se așteaptă și trăiesc ceea ce au sperat...
Pentru cei care nu se despart, chiar dacă pașii li se îndreaptă în direcții opuse...
Pentru cei care, chiar dacă pleacă, rămân împreună. În gând,
                                                                                             în suflet,
                                                                                             în vise,

                                                                                             în Eternități promise!
(Fragment)
Marinela Lungu
25.11.2016

joi, 17 noiembrie 2016

Ridurile

Nu mai numărați ridurile celor de lângă voi. Nu mai priviți cu atâta descumpănire cum părul începe să încărunțească, iar ridurile să se întețească. Nu mai priviți atât de minuțios imperfecțiunile chipului și nu considerați că un om este un trup. El este, de fapt, sufletul viu ce trăiește în acest trup. Ridurile nu constituie un defect și ele nu urâțesc omul. Ceea ce-l face cu adevărat urât este atitudinea lui față de cei din jur, modul în care vorbește, acționează și se manifestă. Adevăratul chip i se poate desluși doar prin prisma faptelor.

Încercați să nu vedeți doar asprimea mâinilor, ci și munca la care au fost supuse. Nu priviți cearcănele adânci de sub ochi, ci lumina din ei. Nu vă uitați cu dezgust la părul cărunt și chipul ridat, ci cu încântare la sufletul călduros, blând și înțelegător care emană atâta binevoință și oferă sprijin!
Fiecare rid e o poveste scrisă pe piele. Noi, cei prea grăbiți, nu suntem în stare s-o citim, căci îl luăm în derâdere și ne ferim de cei ridați, de parca-am uita că vom ajunge la fel...

Priviți-i cu ochii inimii și veți descoperi că adevărata frumusețe nu moare, ci din contra – înflorește! Priviți înăuntrul lor! Priviți duioșia care o au în priviri și în gesturi. Admirați-le înțelepciunea, răbdarea, cumpătarea. Adevărata vârstă a omului nu e cea cronologică, ci sufletească. Omul nu e tânăr când are un chip perfect (machiat și grimat) și bătrân atunci când ridurile încep să-i brăzdeze fața.

Ridurile nu înseamnă demodare, bătrânețe, urâțenie sau imperfecțiune, ci locul unde a existat o lacrimă uscată de-un zâmbet, un râs sufocat de-un plâns, o suferință urmată de-o bucurie...
Semnele de pe mâini nu înseamnă neîngrijire, ci totalitatea experiențelor prin care au rămas marcate, munca ce și-a lăsat amprenta sau poate chiar lipsa unei mâingâieri la timpul cuvenit...
Părul cărunt nu înseamnă o îmbătrânire prin care tot ce e mai frumos se duce, ci o ninsoare prin care albul Cerului se împletește cu firele de păr ale omului și-l ninge, binecuvântându-l cu această culoare a purității ce semnifică Eternitatea – albul în care-l regăsim până și pe Dumnezeu!

Omul frumos sufletește e frumos în orice ipostază. Dar mai ales în ochii care-l privesc cu inima!

Nu uitați: Timpul îi poate fura omului ceva din exteriorul lui, dar niciodată din interior...

Cu dedicație...
Marinela Lungu
17.11.2016

miercuri, 9 noiembrie 2016

De la o vreme

De la o vreme omul începe să se cam sature de toate. Îl obosesc până și cele mai banale activități. Nu mai găsește atâta farmec în ceea ce anterior îl fascina. Nu mai dă importanță unor lucruri pe care înainte le considera atât de necesare. Începe să-l obosească rutina, să-l irite anumiți oameni, anumite locuri, anumite activități. Și oricât de mult se luptă cu acest sentiment de antipatie, el crește și devine tot mai puternic. În schimb, scade acea goană după lucrurile neînsemnate. Nu mai vede atâta valoare în orice mărunțis. Găsește absurd ceea ce înainte i se părea încântător. Își urăște preocupările anterioare, energia risipită în van, timpul petrecut neconstructiv...

Regretă că i-a păsat prea mult de ceea ce nu i-a adus niciun folos și prea puțin de ceea ce i-ar fi adus adevărata împlinire. Regretă că s-a consumat zadarnic alături de oameni care l-au stors de puteri și i-au stins încet-încet vlaga. Regretă lacrimile ce le-a plâns pe drumul unde plecau unii, în loc să zâmbească pe cel care aveau să vină alții. Regretă că s-a târât doar de dragul celor care nu puteau să zboare. Regretă că, zi de zi a trebuit să învețe să supraviețuiească...când, de fapt, viața este despre a trăi cât mai frumos și demn!


De la o vreme, omul obosește să lupte cu morile de vânt, să alerge după ceea ce nu-i trebuie, să plângă după ceea ce nu-i aparține, să aștepte ceea ce nu va mai veni, să creadă în ceea ce nu va mai fi, să stea lângă cei care nu merită. El începe să-și dorească să simtă că viața îi pulsează clipe memorabile în suflet și că există acel ceva frumos pentru care merită să deschidă ochii dimineața. Atunci începe să se concentreze asupra ceea ce este al său: o vocație, un har, o dragoste. Începe să înțeleagă că nu mai are timp de așteptat și de pierdut, că șansa este unică, iar omul alături de care ar putea trăi cu adevărat este irepetabil!

Marinela Lungu
09.11.2016

marți, 18 octombrie 2016

Lansarea romanului "Singură cu mine" de Marinela Lungu

Joi, 13 octombrie, 2016 - în incinta Bibliotecii Municipale "B.P Hașdeu" din Chișinău a a avut loc lansarea romanului meu de debut - Singură cu mine. Oameni frumoși la chip și suflet adunați la un eveniment pe care mi l-am dorit cât se poate de frumos. 

A fost o zi ploioasă și posomorâtă, însă mă bucur că am reușit s-o facem senină și productivă! Sper că fiecare invitat a avut posibilitatea să petreacă timp frumos, să-și adune gândurile, să vadă și să asculte ceva frumos, să se bucure, să se relaxeze, să se detașeze de griji și probleme...

Evenimentul a fost susținut de interpreta Cezara, care a și susținut un recital muzical, încântând publicul cu faimoașele șlagăre precum "Să nu mă lași", "Întoarce-te la mine" și "Tu să nu crezi".
Este de menționat și faptul că în deschidere, interpretul de muzică populară Vasile Mereuță a cântat două piese (doine de suflet) care, de asemenea au cucerit publicul: Bogatul și săracul și Cântă cucu-n Bucovina.

Invitați de onoare au fost scriitorii Aurelian Silvestru (scriitor, psiholog, pedagog, director-fondator al Liceului de Creativitate și Inventică Prometeu din Chișinău), Vladimir Beșleagă (scriitor, publicist, jurnalist) și Leo Bordeianu (recenzor al Revistei NOI, scriitor, poet). 

Despre romanul "Singură cu mine" au vorbit scriitorii menționați anterior, familia, dar și profesori și prieteni. La finalul evenimentului invitații au avut parte de o ședintă de autografe, dar și poze.

Vă mulțumesc din suflet pentru prezență, susținere și încredere! Sper că nu v-am dezamăgit așteptările și că ați avut parte de o zi frumoasă! În curând va fi postată și filmarea integrală. 

Aici pot fi vizionate reportajele de la Jurnal Tv și ProTv Chișinău.



Marinela Lungu
18.10.2016






















Mai multe fotografii aici.

vineri, 7 octombrie 2016

În conflict cu propria persoană

De regulă, atunci când ne supărăm pe cineva, căutăm a sta cât mai departe de persoana respectivă. Căutăm să ne îndepărtăm, s-o evităm, să nu intrăm în contact cu ea. Fie că ne-a rănit, fie că ne-a supărat, fie că ne-a dezamăgit. Ne îndepărtăm și refuzăm s-o vedem, să-i vorbim, să ne vorbească sau să ni se apropie. Ne doare și este firesc...
Este chiar o atitudine corectă și demnă comparativ cu cea în care, cauți să te răzbuni, să te cerți, să arunci cu reproșuri, să cerșești explicații și scuze inutile. Omul diplomat își va căuta de treaba lui, se va retrage și nu va face multă gălăgie care într-adevăr nu-și are rostul...

Dar ce se întâmplă atunci când ești supărat pe tine însuți? Ce se întâmplă atunci când te dezamăgești, când îți provoci suferință, când îți înșeli visurile, dorințele, aspirațiile? Ce se întâmplă atunci când calci pe propriile-ți sentimente, pe propria-ți inimă și zdrobești o dragoste irepetabilă sau distrugi o fericire incomparabilă?

De tine însuți cum să fugi? Unde să te ascunzi? Cum să te îndepărtezi? În acele momente ai vrea să te separi definitiv de ceea ce ești și să nu te mai întorci niciodată la eul care ți-a provocat atâta suferință... Simți că nu mai ești bine în propria ta piele, simți că ceea ce ești nu te mulțumește și că ceea ce ai realizat nu te împlinește. 

Uneori e mai ușor să suporți pe cineva, decât să te suporți pe tine însuți. Adesea ne condamnăm, ne pedepsim aspru și începem să ne interzicem fericirea cu ambele mâini, să ne credem nedemni de emoții pozitive, de trăiri calde, de oameni frumoși. Contribuim esențial la nefericirea noastră, în loc să facem invers.

Greșim de multe ori. E firesc. Suntem oameni. Dar nu ne putem condamna o viață pentru o greșeală. Atunci când ne rugăm lui Dumnezeu pentru iertare, trebuie să iertăm și noi. Atât pe cei din jur, cât și pe noi înșine. Nu putem cere de la Creator ceea ce noi nu putem face. Și dacă o facem, atunci s-o facem până la capăt. Dacă iertăm pe deplin, atunci să uităm pe deplin. Nu putem afirma că am uitat un rău, o greșeală sau o dezamăgire continuând să ne-o tot amintim, să ne autobicium prin ea sau să tot invinovățim pe cineva. Putem ierta doar până acolo unde putem uita.


Cum să trăim în total dezacord cu cei din jur și cu noi înșine? Cum să purtăm războaie pe ambele fronturi fără a face pace cu trecutul, cu oamenii, cu toate? Cum să nu ne oferim încă o șansă? Cum să trăim pe jumătate bucuriile și dublu suferințele? Nici măcar Dumnezeu nu-și dorește o astfel de pedeapsă pentru noi. E necesar să iertăm. Să iertăm și să mergem înainte... Conflictele, atât interioare, cât și exterioare nu pot decât să ne tulbure liniștea și stabilitatea, pe când iertarea poate aduce până și dragostea și chiar împlinirea...

Marinela Lungu
07.10.2016

luni, 3 octombrie 2016

Lansarea romanului meu "Singură cu mine"


  • Un moment extrem de așteptat și visat care în sfârșit va avea loc - Lansarea romanului meu "Singură cu mine"
  • Evenimentul va fi moderat de interpreta Cezara care va și susține un recital muzical.
  • Invitați de onoare: scritorii Vlaimir Beșleagă, Aurelian Silvestru și Leo Bordeianu.


Data și ora: 13 octombrie începând cu orele 13.00
Locația: Biblioteca Centrală "B.P Hasdeu."
Intrarea este liberă!
Toți iubitorii de lectură sunt așteptați să petreacă timpul frumos în lumea literaturii!


„ E atât de uşor să te îndrăgosteşti, să te avânţi într-o fericire imaginară şi să
cazi în mrejele unui vis frumos care îţi creşte aripi şi te învaţă a zbura… Dar
cât de greu e să-ți revii și să realizezi că inima îţi arde în focul unei
iubiri bolnăvicioase. E cumplit ca, din senin, o fericire să se transforme
într-o durere...”
Singurătate, iubire, visuri,  iluzii, deziluzii, dezamăgiri, luptă, mister…Care va fi deznodământul?
Romanul “Singură cu mine” oferă toate răspunsurile.
Marinela Lungu
03.10.2016

joi, 29 septembrie 2016

Prima mea apariție la TV.

Prima mea apariție la TV. Câte emoții! Și când mă gândeam la toți acei oameni care mă urmăresc și au încredere în mine... Pe lângă ei, cu siguranță au existat și oameni necunoscuți care au privit emisiunea. Îmi doream să las o impresie plăcută, să nu dezamăgesc nimănui așteptările și să fie și aici un început cât se poate de bun.
Unii spun ca aproape nici nu mi-au sesizat emoțiile la cât de liber am vorbit. Au existat, emoții chiar au existat. Dar erau frumoase și calde! Am primit multe mesaje de încurajare, ceea ce mi-a stimulat încrederea. Libertatea vorbirii nu se datorează lipsei emoțiilor, ci dragostei pentru literatură, scris și implicit, pentru romanul meu (3 la număr, însă deocamdată doar unul tipărit). A fost o discuție plăcută. M-am simțit atât de bine, încât n-am simțit deloc trecerea timpului. Mă aflam într-o lume pe care o iubesc: acolo unde se discută subiecte frumoase, unde se vorbește despre cărți și scriitori. Adică, despre valori. Ce poate fi mai frumos? 

Mulțumesc Gloriei Gorceag pentru dialogul cald, întregii echipe "Cine vine la noi?" pentru invitație, celor de acasă care m-au privit și m-au susținut și tuturor celor care au încredere în mine! Voi face tot posibilul să nu dezamăgesc!
De cum am ieșit din studio-ul emisiunii, m-au "invadat" apelurile și mesajele, adăugându-mi înc-o doză mare de emoție. Simt că s-a meritat! Nimic nu e în zadar și totul abia începe...

Atunci când îți găsești scopul, drumul și ceea ce te reprezintă, găsești totodată și modalitatea de a merge înainte...mereu înainte! Aveți încredere în voi înșivă! Nu vă ignorați visele! Singura cale pentru a le împlini este lupta. Nimic nu e imposibil, dacă dorești, crezi și speri!

Materialul video poate fi urmărit aici: Marinela Lungu – Cine vine la noi? (28 septembrie 2016)

Marinela Lungu
29.09.2016



vineri, 23 septembrie 2016

Mergem peste suflete

Zi de zi devenim din ce în ce mai avari. Tot ceea ce avem este insuficient, iar tot ceea ce are cel de alături ni se pare că e mai bun. Ne folosim de oameni de parca-ar fi niște obiecte de unică folosință. Profităm de răbdarea și bunătatea lor, apoi le lovim obrazul, îi înjunghiem pe la spate, îi părăsim și îi bârfim. Atunci când cineva ne sădește flori la picioare, noi le strivim. Preferăm gunoiul, nulitatea, non-valoarea. Preferăm să devenim cruzi și duri. Preferăm să scuipăm și să plecăm. Deseori avem impresia că, aruncând cu murdărie în oameni ne ridicăm cu mult deasupra lor. În realitate, coborâm mai jos decât am fost vreodată. Omul nu se înalță prin prostie și mediocritate, ci prin cultură și înteligență. Cel care stă și bârfește nu înseamnă că e bun sau mai bun, ci că se simte neputincios și slab. Nu găsește nicio cale demnă de înălțare, de aceea preferă s-o facă într-un mod josnic – ponegrind pe alții, în ciuda faptului că ei pot fi chiar oamenii care i-au ajutat și susținut. Atunci când omul are impresia că a urcat o treaptă mai sus, el are tendința să uite că a pornit de jos. Nimeni nu poate ajunge să zboare fără să „decoleze” de la pământ. Și la orice înălțime n-ar reuși să ajungă, la un moment dat se poate prăbuși (tot pe pământul de unde a decolat), poate ajunge acolo de unde a pornit, se poate întâlni cu cei pe care i-a batjocorit. 
Nimeni nu rămâne veșnic sus, precum și nimeni nu rămâne o veșnicie jos, în întunecime și pustietate. Toate au un timp, un termen de valabilitate. Nimic nu e pentru totdeauna. Există și momentul în care vom ajunge din nou de unde-am pornit, fiind nevoiți s-o luăm de la capăt. 

Viața este un circuit care nu se oprește niciodată. Și atunci când ne va impune s-o luăm de la capăt ne vom ciocni de oamenii de care ne-am bătut joc, de vorbele veninoase și răutăcioase cu care am aruncat în ei, de faptele mârșave prin care ne-am manifestat la un moment dat rănind pe alții...

Așa se întâmplă că noi, oamenii, ajungem să mergem peste suflete, să nu ne pese, să uităm binele făcut și să-l răsplătim cu răutate, invidie sau batjocură. Așa se întâmplă că nu ne interesează nimic altceva decât ceea ce ne-ar avantaja pe noi și ceea ce ar fi favorabil doar pentru propria persoană.

Mergem peste oameni, mergem peste suflete, strivim inimi care ne-au adăpostit, înșelăm încrederea ce ne-a fost oferită, uităm de cei care ne-au ajutat, ne-au promovat, ne-au susținut, cu scopul de a ne demonstra superioritatea, competența și capacitățile. Dar... cu părere de rău, astfel nu facem decât să ne demonstrăm lipsa de demnitate, moralitate, tact, omenie și recunoștință.


Un om nu este superior prin cuvintele înjositoare pe care le poate arunca în cel de alături, și astfel să-l rănească, ci prin cele cu care ar putea să-l înalțe, să-i aducă un zâmbet, o speranță, un strop de încredere și astfel să-l vindece...

Marinela Lungu
23.09.2016