Mai mereu trăim pentru
alții. Alergăm, agonisim, ne grăbim să-i mulțumim pe cei din jur, să-i facem
mândri, bucuroși, să-i vindecăm de dureri, de traume și neiubire, să le umplem
golurile sufletești și să-i ajutăm să-și depășească temerile și nesiguranțele.
Trăim pentru ei, în speranța că tot timpul pe care îl investim în ei, va fi
unul benefic pentru sufletele lor. Trăim pentru ei și ne punem toată speranța
în fericirea lor, nu în cea proprie. Ne hrănim din zâmbele lor, din bucuriile
și reușitele lor, iar viața noastră personală, practic, dispare.
Suntem nerăbdători să le
oferim tot ce avem noi mai de preț. Până și ultimul dram de lumină, până și
ultimul licăr de speranță și chiar ultimul bănuț din buzunar, fiind ferm
convinși că astfel îi bucurăm, îi împlinim și îi facem fericiți. Atât de
fericiți, încât credem că ne-am putea hrăni și noi din fericirea lor. În
realitate însă, noi rămânem din ce în ce mai flămânzi, pentru că nu mai avem
timp de nevoile noastre, de bucuriile noastre, de durerile noastre. Vindecăm
rănile altora, iar ale noastre devin tot mai adânci, ștergem lacrimile altora,
iar ale noastre continuă să curgă, umplem golurile altor suflete, iar ale
noastre devin din ce în ce mai pustii...
Nu putem trăi la nesfârșit
având drept scop să-i mulțumim pe cei din jur, oricât de mult i-am iubi.
Fiecare om își are propriile nevoi de care trebuie să se îngrijească, altfel
ajunge să se sacrifice atât de mult, încât va veni un moment în care nu se va
mai recunoaște și nu va găsi cale de întoarcere către lumea lui, către viața
lui și către ceea ce-l face fericit și împlinit.
Marinela Lungu
19.01.2022
