Avem nevoie de timp încontinuu. Orice-am face, oriunde
ne-am afla, noi avem de timp. Nu ne este suficient nici măcar atunci când ne
plictisim. Dar, oare, pentru ce avem nevoie de timp? La ce i-ar putea
servi omului atâta timp?
Pentru că nu ne oferim timp nici pentru a iubi îndeajuns,
nici pentru a dărui omului drag din timpul nostru, nici pentru a citi ceva
frumos, nici pentru a asculta ceva înălțător, nici pentru a ajuta pe cineva,
nici pentru a încuraja, nici pentru a face pe cineva fericit…
Nu ne oferim timp
să culegem flori, să admirăm verdeața pomilor în primăvară sau albul zăpezii
iarna. Nu ne oferim timp să zâmbim din suflet, să visăm, să luptăm pentru vise.
Abandonăm totul la primul eșec. Lăsăm fruntea în pământ. Cedăm rapid în fața
încercărilor. Devenim lași. Stagnăm. Îmbătrânim. Devenim din ce în ce mai reci,
mai seci, mai indiferenți, mai imuni la frumusețe și iubire. Ne transformăm viața într-o existență pur banală, mecanică, lipsită de profunzime. Alergăm după comori îndepărtate, ne avântăm în călătorii imaginare, aproape iluzorii, ne pierdem printre frânturi de visuri, orbecăim în întuneric, căutăm fără să știm ce și tot cerșim timp. Încă puțin, măcar încă o zi, o oră, o clipă...
Nici nu realizăm că timpul e ca nisipul. Se află chiar în palma noastră și ni se scurge printre degete în timp ce noi continuăm să fim indeciși și confuzi. Problema nu e lipsa timpului, ci incapacitatea noastră de a-l valorifica, de a-l prețui și de a-l trăi.
Nu avem timp
pentru nimic, nu ne facem timp pentru nimic. Și-atunci, oare la ce îi trebuie
omului atâta timp, când n-are timp nici măcar să trăiască?!
Marinela Lungu
20.02.2019