Cine să-i mai înțeleagă pe ei?

 Cine să-i mai înțeleagă pe ei? Singuratici, morocănoși, indispuși, nemulțumiți, închiși în sine, rezervați, atipici, tăcuți… Parca-ar fi și parcă n-ar fi. Absenți, uneori, din propria viață. Prezenți, însă, în poveștile pe care le scriu. Veșnic supărați, veșnic îngândurați, veșnic îngrijorați, de parcă-ar trăi zece vieți, nu una. Uneori pare că nu înțeleg nimic din realitatea ce-i înconjoară, pare c-ar fi absenți de la viața reală și ar oscila undeva între existent și inexistent. Sau poate că au o lume a lor unde nu permit accesul tuturor. Oricum ar fi, e o lume ciudată, iar ei – și mai ciudați. Sunt plini de visuri, idealuri, speranțe și iluzii fără rost. Trăiesc ca niște fantome în propriile vieți și este de-a dreptul imposibil să înțelegi de ce sunt mai mereu triști și nemulțumiți de lumea exterioară, iar atunci când îi vezi fericiți – găsești fericirea lor banală și absurdă, încât se complac cu niște mărunțișuri care nu valorează mai nimic. Dar sunt fericiți. Ce formă stranie de a fi fericit cu… mai nimic!

Cine să-i mai înțeleagă pe ei? Nu suportă gălăgia, dar câteodată – întreg Universul lor e un adevărat haos. Sunt mereu în căutare, mereu s-ar părea că ceva le lipsește, iar în zâmbetul lor licărește întotdeauna o urmă de lacrimă… Fericirea lor poartă întotdeauna veșmintele suferinței. Dar totuși, atunci când sunt fericiți, lumea întreagă pare să le aparțină: un amalgam de zâmbete, ecouri de râsete sincere, sclipire în privire, speranță în visuri și un cer senin ce pare să găzduiască toată bucuria Universului.

Cine să-i mai înțeleagă pe ei? Întotdeauna caută ceva, dar se mulțumesc cu puținul: o privire, un zâmbet, o strângere de mână, o mângâiere pe creștet, o vorbă bună. Ei văd lumea altfel, dar lumea, uneori, nu-i vede deloc. Sunt ignorați, priviți sceptic, respinși. Caută să se refugieze în scris, în poveștile lor. Și nu doar ei sunt cei care dau viață poveștilor, ci mai degrabă – acele povești îi însuflețesc pe ei, căci frumusețea, dragostea și nădejdea pe care o aștern pe pagini, o sădesc și în realitate. Iar câteodată, lumea nu acceptă valorile lor și îi rănesc, îi îndepărtează, dar totuși, câtă iubire trebuie să porți în suflet, încât să continui să îți dorești să aduci Frumosul într-o lume care îl reneagă?! Cât de puternic trebuie să fii, încât să te ridici chiar și după ce ai fost doborât, dezaprobat, respins?! Au o forță nebănuită și o credință care ar fi în stare să mute munții din loc, încât au încredere și nădejde în ceea ce iubesc, în ceea ce creează și în ceea ce pun suflet.

Cine să-i mai înțeleagă și pe ei? Scriitorii… Ei nu se pot regăsi în lumea asta, iar lumea nu poate să accepte viziunile lor. E ciudat să-i vezi lăcrimând la scurt timp după ce i-ai văzut zâmbind. E ciudat să-i vezi vorbind despre iubire, când ei habar n-ar avea despre ea, întrucât trăiesc printre iluzii și file de cărți. E ciudat să-i vezi dându-și cu părerea despre viață – acea viață serioasă, despre care ei n-au habar, pentru că viața din cărțile lor este una fantastică. E ciudat să-i vezi cum caută să fie și ei acceptați, iubiți, mângâiați, când lumea lor nu e așa, iar oamenii din realitatea cotidiană s-ar părea că nu corespund cerințelor lor înalte.

Și totuși… cât de mult se înșeală acei oameni, acea lume, pentru că scriitorii sunt tot oameni. Și ei așteaptă să fie încurajați, chiar dacă nu cer asta. Și ei așteaptă să fie mângâiați, chiar dacă o fac pe puternicii și neînvinșii. Și ei așteaptă să fie acceptați, chiar dacă se pare că au lumea lor unde se simt împărați, dar chiar și împărații au nevoie, câteodată, să se simtă oameni simpli și să fie îmbrățișați, fără fanfară și festivitate. Și ei au nevoie să fie iubiți. Nu pentru ceea ce reprezintă în societate, nu pentru numele ce-l poartă, nu pentru ceea ce scriu, ci pentru ceea ce sunt ca oameni simpli. Și ei au nevoie să trăiască viața, să se bucure de lucrurile mici, să greșească, să o ia de la capăt, să călătorească, să râdă zgomotos, să plângă în hohote, să sară în sus de bucurie, să se distreze, să cânte, să iubească așa cum simt, cum au nevoie, cum își doresc, cum visează, cum cred, cum așteaptă… Și ei au nevoie să fie, întâi de toate, oameni.

Dar totuși, cine să-i mai înțeleagă pe ei?

Marinela Lungu

08.09.2021