luni, 27 iunie 2016

Flămânzi, dar nesătui

Suntem flămânzi de iubire, dar nesătui de reproșuri.

Suntem flămânzi de înțelegere, dar nesătui de contradicții.

Suntem flămânzi de liniște, dar nesătui de gălăgie.

Suntem flămânzi de căldură, dar nesătui de răceală.

Suntem flămânzi de compasiune, dar nesătui de indiferență.

Suntem flămânzi de tandrețe, dar nesătui de brutalitate.

Suntem flămânzi de șoapte, dar nesătui de strigăte.

Suntem flămânzi de pace, dar nesătui de război.

Suntem flămânzi de soare, dar nesătui de furtuni.

Suntem flămânzi de îmbrățișări, dar nesătui de lovituri.

 Suntem flămânzi de iubire. Iarăși de iubire. Dar unde s-o găsim? În veșnicul nostru obicei de a reproșa, de a o face pe nemulțumitul, de a căuta nod în papură, de a uita tot binele primit și de a ține minte, în schimb, doar răul?!

În veșnicul nostru obicei de a arunca cuvinte fără a le gândi, de a părăsi atât de ușor pe cel care ne-a fost alături în orice moment, trecând peste toate de dragul nostru?!

În veșnicul nostru obicei de a oscila printre sentimente, de a căuta ce-i de negăsit, de a cere imposibilul, de a striga, de a păcătui, de a provoca furtuni și războaie, de a umili, de a răni, de a batjocori?!

Iubirea nu are ce căuta într-un suflet nemulțumit, plin de batjocură și întinăciune. Ea, alături de celelalte valori se află în arta de a ierta, de a ceda, de a înțelege, de a mângâia/

Suntem flămânzi de iubire, sufocați de durere, și totuși…nesătui de ranchiună.

Oare de ce nu putem înțelege că ranchiuna poate fi sinonim cu durerea, pe când cu iubirea niciodată?!


Marinela Lungu
27.06.2016



joi, 16 iunie 2016

Axa timpului

Umbre străvezii,
Ca nişte pete pe-o albitură,
Se-arată incert
Şi întunecos –
Trecutul.
Aproape ca prin ceaţă,
Revăd clipe ce-au fost
Şi par străine.
Destin cu greşeli,
Un strigăt înăbușit
Toate adunate în suflet.

Ca dintr-o mare zbuciumată,
Se revarsă spuma albă...
Purificare.
Văd totul vag,
Ca într-un film alb-negru
A fost...A trecut.

Nori negri şi albi
Se intersectează pe axa timpului
Se-mprăştie negrul
Şi rămâne albul.
Vindecarea.

Vântul risipeşte totul pe străzi
E fum pretutindeni.
Plouă, e frig şi picăturile lovesc
Pereţii inimii ca o învăţătură.
Ninge cu fulgi albi şi moi,
Sufletul îmbracă liniştea.
Trecutul se spulberă și...
Se-aşterne clipa de acum...
Prezentul.

Prețuiți-l! Trăiți-l! Valorificați-l!


Marinela Lungu
16.06.2016

joi, 9 iunie 2016

Poate că și timpul...

Poate că și timpul ne joacă festele lui uneori,
dorindu-și să ne deruteze, să ne facă să alunecăm, să ne lăsăm duși de val și să ne trezim într-o altă dimensiune...
Poate că adesea vrea să ne scoată din rutină și ne lasă să planăm în spațiu gol, până găsim dâra de lumină care să poarte cu ea renașterea noastră spirituală...
Poate că ne lasă să rătăcim, pentru a ne aduce față-n față cu adevăratul nostru drum, cel corect...
Poate se joacă cu degetele noastre, până la împreunează cu degetele omului nostru...

Poate ne aruncă în hău, ca mai apoi să ne trezim într-un luminiș.
Poate ne încețoșează calea, ne-o întunecă, ne-o face aproape impracticabilă, pentru ca atunci când se va lumina de zi, iar ceața se va așeza ușor-ușor, noi să deschidem ochii și să ne pomenim într-un nou univers...
Poate ne aduce față-n față cu durerea, pentru a ne învăța costul (dar și valoarea) pe care o poate avea un strop de fericire. Dacă durerea se măsoară-n veacuri, fericirea se cântărește în grame.

Poate ne aruncă într-o mare de neliniște fără a ne oferi colacul de salvare, cu scopul de a ne îneca, de a ne pierde în mare, de a ne pune la încercare rezistența, curajul, credința...
Ce facem? Renunțăm? Cedăm? Ne sufocăm? Corect ar fi să dăm din mâini cu toată puterea de care suntem în stare, căutând cu privirea disperată malul unde am putea să ne „așternem” toată teama și să ne eliberăm astfel de ea...
Poate că ne pune la încercare. Poate ne testează.

Poate că însuși el, timpul se pune-n calea iubirii, ridicând ziduri, înălțând spini, adâncind mări. Cu scopul de a ne lovi, de a ne răni, de a ne pierde. Dar... Până și timpul poate fi „anulat”, atunci când din iubire se înalță o cetate care se fortifică din clipă-n clipă, când în ea sălășluiește armonia, când acolo se cresc flori, se rostesc rugăciuni, se crede în Eternitate...
Poate că și timpul e un obstacol pentru noi...
Poate și el își are cuvântul lui.
Poate și el are rolul lui...

Cu toate astea, atâta timp cât există arma de atac, există și arma de apărare.

Poate că și noi putem să ne salvăm!

Marinela Lungu
09.06.2016