Spuneam la recenzia precedentă că nu obișnuiesc să scriu recenzii decât dacă o carte mă impresionează în mod special. Iată că vin cu o nouă avalanșă de emoții postlectorale care se datorează romanului lansat recent de Dumitru Rău - Umbre de Trandafir. De altfel e și primul său roman, după ce a debutat (cu succes) în poezie.
O carte mică cu suflet mare. Asta e.
Eu pun accent pe calitate, nicidecum pe cantitate. Volumul
este doar pentru ochi. Conținutul este pentru suflet, iar dintre cele două, doar cel
din urmă are capacitatea obiectivă de a percepe valoarea, întrucât aceasta se
află în interior.
Romanul lui Dumitru Rău este de o profunzime surprinzătoare.
Captivează, sensibilizează încă de la primele cuvinte. Autorul dă dovadă de
sufletism și talent, cele două îmbinate într-o manieră perfectă.
Titlul metaforic ne introduce imediat în atsmofera de dincolo
de el printr-o ușoară stare meditativă: ce semnificație are umbra? Ce semnificație
poartă trandafirul? De ce le-a combinat autorul atât de frumos și care e
secretul din spatele acestuia? "Umbre de Trandafir" este o poveste pe care nu o
poți doar citi, întrucât aceasta îți solicită și implicare emoțională. O trăiești.
Și simți cum te doare, te macină, te înlăcrimează. Pentru că e presărată de
emoții, de emotivitate, de sentimente și trăiri la care nu poți rămâne absent.
Un număr restrâns de pagini, dar o avalanșă puternică de stări și emoții care
te cuprind încă de la prima pagină și nu te abandonează nici măcar la ultima.
Există cărți mari, voluminoase, dar mici la nivel de
conținut. Sărace în expresii artistice și pe alocuri parcă lipsite până și de
inspirația autorului. Nu e și cazul lui Dumitru Rău. Acesta, dimpotrivă,
demonstrează capacitatea de a analiza dintr-un unghi ascuțit realitatea și de a
transforma până și banalitatea cotidianului într-o lectură surprinzător de
plăcută. Cuvintele sunt simple, dar vin din suflet. Sunt bine-alese, sunt
așezate cu grijă. Nimic de prisos, nimic vulgar, nimic nepotrivit.
O poveste care doare. O carte care plânge nu doar prin
picăturile de ploaie de pe copertă, ci și prin conținutul acesteia. O carte
care se trăiește, căci trăită a fost și de cel care a scris-o.
Sincere Felicitări!
- Atunci când se unesc două inimi, doar țărâna proaspătă poate să despartă totul ca printr-o perdea de rădăcini și putregai.
- Nu știu dacă are rost să te superi pe cineva care a pierdut totul...
- Oamenii sunt povești fără sfârșit. Și chiar dacă ajungi la capăt, tot vrei să spui o poveste sau pur și simplu să rupi o floare.
- Tot ce e nou ne face pentru moment atât de mici...
- Iar uneori, când îți pare că totul s-a sfârșit, vrei să spui o poveste, ca și cum ai rupe o floare...
Marinela Lungu
08.04.2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu