Spunem adesea că gândurile pot deveni
incontrolabile. Și totuși, există o forță nebănuită înăuntrul nostru care le
declanșează și le dă frâu liber. Suntem tot noi, doar că într-o formă
clandestină. Le negăm, pentru că s-ar putea să fie niște amintiri de care vrem
să scăpăm, niște vise care ne tulbură, niște preocupări care nu ne lasă în
pace, niște idei care nu-și găsesc locul... Dar ne aparțin toate. Sunt ale
nostre, sunt plăsmuirea noastră, sunt parte din noi. Chiar dacă nu credem,
inima și mintea sunt într-o relație extrem de strânsă: își transmit informații,
sentimente, neliniști... Așa se întâmplă că gândurile plăsmuite de minte ajung
să tulbure foarte repede inima, iar sentimentele născute de inimă – să
indigneze mintea...
De prea multe ori, fericirea începe să ne
sperie, de parcă am presimți că după ea, ne așteaptă o furtună. Ceva
întotdeauna ne umbrește – un gând obscur care ne înspăimântă și ne face să
tresărim... E ca și cum ne-am simți vinovați de ceva. Vinovați că trăim, că
iubim, că respirăm. Într-adevăr, nu suntem sfinți. Nu puteam să ne ridicăm la
un astfel de nivel, pentru că perfecțiunea nu se referă la oameni. Putem fi
vinovați de multe lucruri, dar niciodată de iubire, de dăruire, de sufletism,
de frumos...
Ne e teamă să ne descătușăm. Ne e teamă să
trăim din plin clipa. Ne e teamă să simțim bucuria. Ne e teamă să recunoaștem
dragostea. Ne e teamă să fim cu sufletul, de parcă în clipa următoare ne-ar
aștepta o pedeapsă cruntă. Trăim cu impresia că fericirea trebuie neapărat
plătită, altfel – rămânem datori, iar datoria se plătește mai scump. Avem
impresia că Dumnezeu așteaptă momentul potrivit doar pentru a ne pedepsi pentru
că am trăit prea intens, am iubit prea mult sau ne-am bucurat din plin. Greșit!
Dumnezeu nu stă cu bâta deasupra noastră,
pândind momentul oportun pentru a ne arunca într-o prăpastie, pentru a ne
adânci în mocirlă sau pentru a ne sufoca de vii. Gândul nostru tenebru ne aduce
față-n față cu așa-zisa „plată pentru fericire”. Chiar dacă sună a teorie, dar
prin gândurile sale, omul poate apropia sau depărta anumite întâmplări. Dacă
gândește mai mereu negativ, temându-se că nefericirea îl pândește de după colț
și în orice moment s-ar putea năpusti asupra lui, atunci s-ar putea să se
întâmple chiar așa. Nu pentru că Dumnezeu ține cu gândurile lui rele, ci pentru
că, involuntar, el se apropie de rău. Cum? Cu gândul, cu capacitatea minții
sale. La fel se întâmpla și atunci când gândurile omului au legătură cu
prosperitatea, frumusețea, dragostea și bucuria.
Dumnezeu nu e un călău. Noi suntem copii
Lui, cum am putea să ne îndoim de dragostea ce ne-o poartă, când a creat lumea
doar pentru noi? Cum să credem că ne-ar putea pedepsi pentru că ne dorim să
trăim prin iubire? Cum să credem că a trăi e o greșeală?
Viața este despre arta de a învinge fără
arme. Fericirea și nefericirea sunt relative. Suntem oameni, iar a greși e
firesc. De-a lungul vieții, ne asumăm numeroase vini, dar niciodată, iubirea nu
poate fi o vină...
Marinela Lungu
12.02.2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu