Singurătatea

Pe-o potecă, undeva

Nu știu care, nu știu unde

Cineva contemplează tristul apus

De vorbă cu ea... singurătatea.

A apărut de nicăieri și a închis porțile

Care duceau despre cerul înstelat.

Acum doar soarele-ntristat și pal

Mai licărește-n ochii ei umbriți de dor.

Care dor?

Unul pierdut în poeme și visări despre care

N-a mai scris, căci s-au risipit în măgura vremii.

Singurătatea a bătut la poarta unde, cândva

Și-au dat întâlnire florile de primăvară.

Astăzi plouă cu rugina însingurării...

Cum să mai existe speranță când urmele ei

Strivesc grădina florilor?!

Undeva, departe, se mai aude un ecou...

E ea – singurătatea.

Undeva, departe, se vede un apus...

E ea – speranța.

Undeva, departe, se zărește o urmă.

Ea ea.

Ești tu.

Sunt eu.

Marinela Lungu

05.03.2018