marți, 27 martie 2018

Din spatele cortinei...



În seara aceasta am decis să ridic puțin cortina în spatele căreia stă ascunsă literatura mea. Cuminte, timidă, plină de suflet, își așteaptă cititorii. Așteaptă fie nu doar citită, ci și simțită și trăită. Dacă acest lucru se va întâmpla, eu voi zâmbi satisfăcută și mă voi mulțumi cu această bucurie...
Fragmentele pe care vi le propun astăzi nu se află într-o consecutivitate (dacă e să luăm după firul romanului), însă le-am separat pentru a atenționa acest lucru. Din care lucrare sunt n-am să vă zic. Nu e bine să vorbesc mult. În schimb, e minunat atunci când scriu tot mai mult. 


" [...] Timpul trecea, și odată cu el – speranțele mele se stingeau. Am ajuns într-un moment în care nu mă mai recunoșteam. Nici fizic, nici sufletește. Suferința din interior își lăsa amprenta în exterior. Simțeam cum îmbătrânesc. Nu mai aveam viitor. Sentimentele, însă – nu mureau, nu își pierdeau din intensitate, chiar dacă durerea era cruntă.


  Sosise iarna cu sărbătorile ei specifice. Era primul an în care nu le simțeam farmecul, nu mă bucura zăpada, nu împodobeam bradul. Nu vedeam luminițe, nu primeam urări, nu mergeam la nimeni în vizită. Totul continua să fie la fel de trist. Holurile lungi ale spitalului îmi păreau un labirint întunecos din care nu găseam ieșire. În loc să aud zurgălăi, voci de copii și colinde, eu auzeam doar strigăte de dimineață până seara. În loc să văd albul zăpezii, vedeam albul pereților din camera în care a început nenorocirea mea.

      - Uite, ninge! Oare a câta oară? Demult am pierdut numărătoarea.
      - Despre ce numărătoare vorbești?
      - Înainte, număram fiecare ninsoare. Adică, fiecare ninsoare îmi amintea că a mai trecut un an și că acest calvar nu s-a sfârșit.
      - Cred că în curând voi începe să număr și eu ninsorile. Mai apoi apusurile și răsăriturile, pentru ca într-un final să număr răsuflările.

* * *

 [...] Am lăsat cheia unde îi era locul și am părăsit ograda în care speram să mă odihnesc mult timp înainte alături de omul iubit. Disperată, mă întrebam unde să plec. Nu voiam să văd pe nimeni. Nu aș fi suportat nicio întrebare. Tot ce îmi doream era să dispar de pe fața pământului. M-a cuprins o stare de amețeală. Îmi era teamă, dar nu mă opream. Mă gândeam la multe, dar totuși la nimic concret. Mintea îmi rătăcea. Sufletul se tânguia.
   De ce fericirea e atât de scumpă? De ce e atât de greu de găsit și uneori imposibil de păstrat? De ce ne este dat să suferim zile, săptămâni, luni și chiar ani pentru un dram de fericire, ca mai apoi să ne fie luat și acela? De ce nu ne este îngăduit să gustăm din cupa fericirii decât o picătură? De ce nu a pomenit nimic despre planurile pe care le-au avut sau le au? De ce a trebuit să aflu într-un asemenea mod?
   Mă aflam singură pe o bancă. Nu știu cât am stat acolo. Probabil am atras atenția multora care se plimbau prin împrejurimi. Nu-mi păsa. Eram împietrită. La un moment dat, mi-am auzit numele rostit de cineva care se afla în spatele meu...

* * *

       - Doamne, de ce iubirea se înfrățește cu durerea? Se mai prăbușește un imperiu al iubirii... "

  
(Fragment)
Marinela Lungu
27.03.2018

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu