duminică, 25 ianuarie 2015

Acasă


Lumea este mare,dar asta nu înseamnă că găzduieşte pentru fiecare în parte linişte,prietenie,iubire,împlinire,fericire...Pentru că acestea nu sunt lucruri care se găsesc la orice colţ de stradă. Se găsesc doar acolo unde ai deschis pentru prima dată ochii,unde ai spus primul cuvînt,unde ai făcut primul pas,unde a trăit prima bucurie,primul succes,dar şi prima dezamăgire,unde ţi-a fost otrăvită inima,apoi ţi-a fost vindecată,unde ai greşit şi unde ai putut să-ţi repari greşeala...adică,ACASĂ! Despre casă s-au spus atît de multe,dar probabil nu sunt multe de spus,ci multe de simţit. Doar un om care a gustat amarăciunea străinătăţii,poate preţui valoarea plaiurilor natale. Teoretic, ştim cu toţii că nicăieri nu-i ca acasă,dar poate că încă nu ştim suficient. Sunt sentimente care se citesc în ochii omului care s-a întors acasă după cîtiva ani buni de colindat lumea străină,sunt sentimente care se simt în cuvintele celui care vorbeşte despre acea lume mare,frumoasă şi primitoare la care visăm toţi,dar despre care nu ştim nimic,sunt sentimente care se oglindesc în privirea celui care îşi priveşte casa şi ţara ca pentru prima dată,dornic s-o redescopere şi s-o ia de acolo de unde a lăsat-o atunci...plecînd. E atît de uşor să pleci căutînd ceva mai bun. Dar e atît de greu să rămîi si să creezi acel ceva mai bun ACASĂ. Tot ceea ce este departe,tot ceea ce nu avem, ni se pare atît de dulce,atît de frumos,atît de interesant încît ne avîntăm cu o viteză spectaculoasă,dornici să evoluăm,să cunoaştem,să descoperim. Dar ne împiedicăm la un moment dat de ceva mult mai puternic decît dorinţele noastre arzătoare de a călători...ne împiedicăm de DOR. Dorul de casă,dorul de noi,cei de acasă,dorul de lumea în care am crescut,dorul de poveştile care ne-au alinat copilăria,dorul de biscuiţii care ne-au îndulcit pe cînd eram copii,dorul de răsăritul soarelui privit de pe dealul din curtea casei părinteşti,dorul de aerul care-ţi vindeca plămînii,dorul de bucatele cu gust de casă,dorul de limba maternă,dorul de oamenii cunoscuţi,dorul de familie,dorul de tot ce e AL NOSTRU! Nu putem să ne amăgim sufletele,promitîndu-le că plecînd,vom dobîndi mai multe,că vom căpăta o profesie mai avantajoasă,că vom avea un cîştig mai considerabil. Sufletul cere altceva...ceva ce nu se găseşte nici măcar în vîrful unui zgîrîie-nori...El cere înţelegere,duioşie,iubire,căldură,braţe primitoare,ochi sinceri,aer de casă...
Nicicînd,nicăieri,nimeni nu a fost mai fericit decît acolo unde şi-a auzit pentru prima dată mama strigîndu-l pe nume...

P.S: Astăzi,12 mai 2015,acest text a fost publicat în Revista "Noi"!


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu