Ce înseamnă pentru mine iarna?

Pentru mine, iarna înseamnă o reîntregire a ființei. O completare. O redescoperire a celor mai tăinuite emoții.

Pentru mine, iarna înseamnă o întâlnire cu sufletul la masa acoperită de albul fulgilor.

Pentru mine, iarna înseamnă visare. Visuri despre bunătate, despre bucurii simple, despre oameni calzi, despre îmbrățișări pătimașe, despre dureri care își găsesc mângâierea într-o strângere de mână, despre lacrimi care se usucă în palma iubirii.

Pentru mine, iarna înseamnă Lumină. La propriu și la figurat. Lumină care tămăduiește, întărește, dăruiește, bucură și înseninează.

Pentru mine, iarna înseamnă căldură. Poate mai multă decât în orice anotimp.

Pentru mine, iarna înseamnă miros de copilărie, vis de iubire, speranță de împlinire.

Pentru mine, iarna înseamnă o poveste în care îl pot regăsi pe Dumnezeu în albul zăpezii.

Pentru mine, iarna înseamnă bucurie. Bucuria revederii, bucuria regăsirii, bucuria de a fi.

Pentru mine, iarna înseamnă cântec. Cântecul Îngerilor din Noaptea Sfântă.

Pentru mine, iarna înseamnă mângâiere. O mângâiere pe care o regăsesc în spiritul sărbătorilor.

Pentru mine, iarna înseamnă sărbătoare. Însă nu doar una marcată în calendar, ci una de care se bucură sufletul. Una pe care o petrece în liniștea gândurilor, a visurilor și a speranțelor pe care le naște asemeni Cerului care naște fulgi și îi trimite cu încredere și bunătate pe pământul înfrigurat și însetat de alb…

Marinela Lungu

23.12.2020

Atâta iarnă, Doamne!

 Atâta iarnă, Doamne, atâta iarnă!

Ninge încontinuu de vreme multă

S-a surpat cerul

Sau a devenit pământul prea sec?

Atâta iarnă,

Atâta gălăgie,

Atâta frig,

Atâta nostalgie...

O gară tenebroasă se vede-n depărtări

În ea așteaptă oameni mii

Să se-ncălzească la flacăra unei minuni.

Dar iarna asta e prea grea,

Prea lungă și prea dură.

Multă durere, multă ură,

Și disperare.

Ah, ce disperare!

Omenirea se adâncește

Într-o iarnă-așa geroasă!

Atâta iarnă, Doamne, atâta iarnă!

Și-atâta răceală între noi...

Mi-e frig de singurătate,

Mi-e frig de așteptare,

Mi-e frig de abandon,

Mi-e frig de neliniște,

Și ninge atâta...

Ah, și cum mai ninge!

Să-i fie cerului dor de pământ?

Sau pământului de cer?

Nu știe nimeni, dar...

E-atâta iarnă, Doamne, atâta iarnă!

Marinela Lungu

06.12.2020

În căutarea fericirii...

Căutăm cu disperare fericirea. O căutăm, orbecăind în întuneric, rătăcind pe cărări nebănuite, cu sufletul plin de răni care sângerează și dor. O căutăm și ne pierdem speranța, ne pierdem pe noi înșine, ne pierdem bucuria de a trăi. Apoi, din durere, începem să ne închipuim o fericire imaginară. O creionăm cu mintea, o desenăm cu sufletul și trăim cu impresia că am găsit ceea ce ne împlinește. Noi credem că e marea fericire spre care am aspirat, un izvor cu apă cristalină din care ne-am putea hrăni sufletul însetat de iubire, însă nu e decât o gârlă mică care nu seamănă deloc cu ceea ce am căutat și am așteptat. 

Dar, obosiți și însetați, ne oprim în acea depresiune și rămânem acolo până când realizăm că apa este una otrăvitoare. Realizăm că bucuria din visurile noastre nu seamănă cu cea pe care am găsit-o. Realizăm că trăim, de fapt, într-o închipuire. Realizăm că nu ne putem amăgi la nesfârșit.

Uneori, în viață, ne mulțumim cu atât de puțin, crezând că asta este ceea ce merităm. Ne obișnuim cu suferință, cu durere, cu reproșuri, cu oameni care ne fac să ne simțim mici, cu dezamăgiri care ne otrăvesc sufletele, cu o fericire închipuită, inexistentă, care este mai mult un chin la care ne supunem în mod conștient și deliberat.

Apoi, cu sufletul împovărat, ne pomenim singuri în pustietate. Ne simțim abandonați până și de închipuirile noastre care dispar în timp. De prea multă singurătate și prea multe deziluzii începem să ducem dorul suferinței în care ne-am imaginat că s-ar ascunde fericirea. Trăim, de fapt, în plasa unui coșmar plăsmuit de mintea noastră.

Până când ne trezim și realizăm că viața nu se rezumă doar la nefericire, că suferința nu e o sentință și nici un mod de a trăi, că dezamăgirile ne fortifică personalitatea, că durerea ne întărește credință, iar lacrimile ne spală sufletul. În momentul în care înțelegem că totul a fost doar o iluzie, începe adevărata căutare. Și într-un sfârșit, poate chiar în clipa în care ne așteptăm cel mai puțin, poate chiar în momentul în care credem că nu mai avem pentru ce lupta și nici visuri spre care să aspirăm, găsim ceea ce am căutat dintotdeauna. 

Găsim izvorul cu apă cristalină. Găsim Lumina după care tânjea sufletul. Găsim speranța care părea că nu mai vine. Găsim liniștea în care ne refugiem. Și doar atunci, cu inima plină de recunoștință, cu un zâmbet care ascunde toată bucuria pură și firească, liniștiți și împăcați cu noi înșine și cu Dumnezeu, realizăm că ceea ce am căutat, se afla aproape de noi. Doar că, orbi și flămânzi după comori imaginare, ne-am avântat pe tărâmuri îndepărtate, căutând ceva ce poate nu există și nici nu aveam nevoie, căci ceea ce ne lipsea era aproape. 

Însă, poate că, n-am fi găsit niciodată fericirea, dacă nu treceam, întâi, prin suferință.

Marinela Lungu

22.11.2020

Cuvintele sunt o oglindă

Un om care este supus criticii  (fără a fi una constructivă), riscă să devină exact așa cum i se spune. Riscă să ajungă așa cum îl caracterizează alții, uitând cine e cu adevărat. Dacă unui om i se va repeta zilnic că e rău, josnic, mârșav, netrebnic, urât, rău, fără a fi ajutat să devină mai bun, va ajunge să creadă exact acest lucru despre sine însuși, pentru că tocmai cuvintele pe care le adresăm oamenilor devin o oglindă pentru ei. Iar noi, oferindu-le această oglindă, îi obligăm să se privească în ea, fără a ține cont de faptul că, uneori, nu imaginea reflectată e urâtă, ci oglinda e una murdară. Cuvintele au o putere nebănuită. Pot distruge. Pot lăsa răni adânci. Pot lăsa dureri extreme. 

E suficientă o picătură de venin pentru a otrăvi sufletul, însă pentru a-l vindecă, jumătățile de măsură nu sunt de ajuns.

Oamenii gândesc prin prisma propriilor valori. Iar adesea, cuvintele pe care le rostesc la adresa cuiva, devin chiar sentința lui. Însă ceea ce se spune în târg nu vorbește despre omul care e ponegrit, ci despre cei care o fac într-un mod josnic, fără a avea acest drept, fără a fi nici măcar ei cel mai bun exemplu. 

Cuvintele au capacitatea de a ridica și coborî. Iar atunci când cineva greșește, iar tu, prin moralitatea ta,vrei să îl îndrepți – arată-i că poate fi mai bun. Arată-i oglinda curată. Nimeni nu va deveni mai bun dacă se va privi într-o oglindă întinată…

Aveți grijă ce oglindă oferiți oamenilor din jurul vostru, pentru că un singur ciob din ea ar putea distruge un vis, o speranță, un talent. Darămite o întreagă oglindă? Ar putea distruge în totalitate omul...

Marinela Lungu

12.11.2020

Vindecare ("Singură cu mine" într-o altă variantă)

 Eram într-o o călătorie într-o lume numită viaţă. Îmi căutam Visul mirific. Și într-o zi, o adiere miraculoasă mi-a insuflat gândul că l-am găsit. Eram pe mare, într-o corabie spectaculoasă ce-mi oferea tot confortul necesar. Aveam dragoste, căldură, lumină. Fiecare clipă devenea una sfântă, căci Visul mi-o purifica. Mă aflam în Paradis. Zburam pe aripi de iubire în jurul unui nor pufos numit Fericire. Mă simţeam ocrotită. Uitasem complet că mă aflam pe mare, în  pericol. Mă avântam de una singură pe căi necunoscute, fără pic de teamă. Visul mi-era şi leagăn, şi odihnă, și tihnă. Mă contopeam cu el, alimentându-mi sufletul din bunătatea şi dragostea ce mi-o oferea. Fiecare zi își căpăta sensul, culoarea şi amintirea ce aveau să mă facă împlinită. Aveam sufletul încărcat de bucurie. Visul făcea în mine investiţii mari de iubire şi tandreţe. Nimic nu întrecea dragostea noastră. Dar într-o zi, Marea se înfuriase atât de mult, încât începuse să mă zdrobească fără pic de milă. Valurile creşteau şi fiecare lovitură mi se părea mai grea şi dureroasă decât precedenta. Simţeam că mă înec, că mă sufoc. Strigam, dar nu eram auzită. Pluteam în braţele valurilor furioase care se jucau cu sufletul meu asemeni unui fir de praf în vânt. Nu vedeam nimic. Nu simţeam decât puterea Mării care mă distrugea, iar eu nu puteam să mă opun. Îmi căutam în gând Visul, dar nu-l găseam. Mă trezisem plutind pe Mare, distrusă, ca după o furtună ce te sleiește de puteri. 

     Corabia mare și frumoasă, lăcașul unde sufletul meu se odihnea, devenise o barcă mică, dar suficient de încăpătoare pentru mine. Eram recunoscătoare și pentru ea. Vedeam ţărmul liniştit, dar preferam să rămân în barca mea, cu Visul meu. Fără el credeam că viața e doar nefericire. Eram prinsă în mjrele acelui Vis dulce din care refuzam să mă trezesc. Ce conta că suferisem o noapte de coşmar? Dimineaţa, Visul meu încă mai era cu mine, iar asta tămăduia rănile ce dureau. Pluteam în barca mea, admirând răsăritul soarelui, simţind plecarea unor anotimpuri şi venirea altora, ascultând cântecul păsărilor ce se schimba de la o zi la alta. 

     Următoarea furtună a fost mai devastatoare decât prima. Eram aproape la adâncul Mării şi nu găseam nimic de ce aş fi putut să mă agăţ. Mă zbăteam să ies, să respir, dar eram sufocată din toate părţile. Mi se strângea sufletul de durere şi simţeam că îngheț. Am ajuns într-o altă lume pe care o asociam cu însăşi Infernul. Era prea rece şi străină mie . Mă zbăteam să evadez, să ajung din nou la el, dar era cu neputinţă. Lupta durase mult, puterile mă părăseau, dar speranța mă îndemna să lupt. Într-un final, m-am trezit sprijinită de o scândură. Era tot ce rămăsese din Visul meu. O epavă. Mă ţineam de ea cu ambele mâini. Teama că mi-ar putea scăpa o ultimă parte din Vis mă ucidea. Trăiam cu iluzii, cu amăgiri, cu temeri. Clipele mele erau un blestem, iar Visul începea să mă tulbure, să mă înece și el în lacrimi și suferințe, în loc să-mi aducă liniștea de care aveam atâta nevoie... Iubirea cea pură se întina, devenea una cu pământul. Apa ce-o consumam mă otrăvea, iar eu supravieţuiam doar cu amintirea. Visul nu mai era atât de dulce. Începea să mă îngheţe, să se asemene cu Marea furioasă care mă captura în fiecare zi şi-mi smulgea încă o speranţă, încă o iluzie, încă o bucurie. Scândura mea slăbea, Visul se spulbera. Apoi începuse să putrezească, să nu mă mai ţină. Mă înecam, dar încă făceam eforturi disperate să mă ţin la suprafaţă. Încă credeam că-mi puteam salva Visul.

     Dacă nu luptam, m-aş fi condamnat pentru toată viaţa mea. Era Visul meu, cum aş fi putut să-l abandonez? Trăiam iluzionând. Clipele mele se rezumau la frică şi lacrimi. Însă amintirea era focul ce-mi încălzea nopţile de groază şi spaimă. Suferinţa era compania mea.

     Marea continua să mă rupă în bucăţi. Aproape că tot sufletul meu era descompus şi fărâmiţat. Începusem să caut cu ochii ţărmul, să mă îndrept spre uscat, să mai salvez ceva din mine. Măcar ceva, căci Visul murea şi eu eram conştientă de faptul că totul se ruinase. Nu puteam trăi agăţată de o epavă. Încercam s-ajung la ţărm, mă luptam cu Marea, cu mine, cu Visul ce încă mă mai minţea că totul poate reveni la ceea ce a fost. Cum aş fi putut face dintr-o scândură plină de putregai o corabie puternică? Scopul meu era să salvez măcar o fărâmă de suflet. Să mai trăiesc, căci de supravieţuit eram obosită...

     Marea îmi ucise zilnic câte o bucată considerabilă de inimă. Dar într-un final, m-am trezit pe ţărm. Era uscat. Era sigur. Era real. Eram eu. Visul nu mai era. Am plâns mult, apoi am obosit. Şi m-am căutat pe mine. Eu contam cu adevărat. Eu aveam nevoie de mine. Mă pierdusem pe mine. Cum aş fi putut trăi fără sinele meu? Eram risipită printre valuri reci, printre nopţi întunecoase. Visul fusese o iluzie pe care încercam s-o ucid definitiv.

     Mă căutam, dar deseori mă regăseam în amintire -  fericită în Vis. Apoi mă revedeam distrusă, tot în Vis. Aveam nevoie să fiu puternică, să mă regăsesc. Şi m-am regăsit. Printre iluzii, greşeli și amăgiri. M-am regăsit şi m-am zidit singură. Învăţam să trăiesc în fiecare zi, la fel cum învăţasem să merg. Căzând, apoi ridicându-mă. Eram o începătoare, dar făceam totul singură şi eram sigură de ceea ce fac. Libertatea mă îmbrăţişa, iar asta îmi dădea încredere. Era un soi de fericire neîntâlnită, străină pentru mine, dar totodată plăcută. Nu depindeam de nimeni. Nu-mi era frică de furtuni. Nu eram tulburată. Începusem să învăţ să trăiesc fără vise închipuite. Şi mi-era bine în libertatea mea, fără strânsoarea din brațele unor fantome tulburătoare. Reînvăţasem să zbor, să mă înalţ, să cobor, să merg, să cad, să TRĂIESC: Singură! Singură cu mine!

Marinela Lungu

23.10.2020

Elegie de Toamnă

 

Ca o lacrimă de dor ce se prelinge pe un obraz umbrit de tristețe,

Ca un zbucium neogoit ce înlănțuie sufletul într-o neliniște profundă,

Ca o ploaie de stele pe un pământ uscat,

Ca o frunză rămasă fără copac,

Ca o ploaie fără un pământ căruia să-i potolească setea,

Ca o pasăre fără cuib în plină iarnă,

Ca un fulg ce nu are o palmă caldă unde să se topească,

Ca un cer fără soare,

Ca o primăvară fără flori,

Ca o iarnă fără fulgi,

Ca o vară fără albastrul mării,

Ca o toamnă fără frunze,

Ca o poezie fără autor,

Ca o singurătate absolută într-o lume absurdă –

Așa mi-e Toamna asta.

Așa e dincolo de cortina de ploaie de la geamul inimii.

Așa e dincolo de tăcerea de marmură a sufletului ce caută, așteaptă și suspină…

Marinela Lungu

17.10.2020

Riscul...

"...Râzând,

Rişti să pari nebun.
Plângând,
Rişti să pari sentimental.
Întinzând o mână cuiva,
Rişti să te implici...  "               

(Rudyard Kipling - Riști?)   

Riscăm clipă de clipă. Fie că râdem, riscăm să fim priviți sceptic. Fie că plângem, riscăm să nu fim înțeleși. Fie că iubim, riscăm să fim dezamăgiți. Fie că suntem prea buni, riscăm să se profite de bunătatea noastră. Și-atunci, ne întrebăm, cum ar trebui realmente să procedăm? Cum ar trebui să fim?

Să renunțăm la bunătate din teamă sau lașitate? Să renunțăm la iubire din teama de a nu fi dezamăgiți? Să renunțăm la micile bucurii din teama de a nu fi înțeleși? Să renunțăm la bun simț din teama de a nu fi respinși?

Lumea se va da cu părerea indiferent de acțiunile pe care le vom interprinde. Fie că vom plânge sau vom râde, fie că vom iubi sau vom alege singurătatea, fie că vom ajuta sau vom întoarce spatele – riscul de a fi judecat este același.

Însă un om care își are propriul sistem de valori bine format, un om care este statornic în sentimente și decizii, care își are propriul traseu definit și nu se lasă influențat de cei care, mai mult sau mai puțin, îl denigrează și îl văd într-o altă umbră, nu se va lăsa intimidat.

Va fi, cu siguranță, desconsiderat, marginalizat, privit cu scepticism, adesea într-un mod denigrator. Pentru că e altfel, pentru că sistemul de valori diferă, pentru că nu se supune mediocrității, pentru că refuză să se oprească într-un mediu nociv pentru sufletul său și aspiră la mai mult. Nu urăște, nu se răzbună, nu agreează prostia, mișelia. Își știe locul, își păstrează cumsecădenia, bunul simț, disciplina, omenia, răbdarea, credința chiar și atunci când, pe la spate, alții încearcă să-l înjunghieze. Ar putea să îi întoarcă aceeași atitudine celui care l-a rănit. Ar putea să se comporte și mai rău. Ar putea să renunțe la cumpătare, la cumințenie, la bun simț și să-i întoarcă răul în aceeași măsură sau chiar mai mult. Dar n-o va face… Pentru că valorile și liniștea lui sufletească sunt mai importante. Pentru că, dacă răspunzi răului cu rău, nu faci decât să multiplici răul în lume, nicidecum să-l diminuezi. Riști să devii asemeni celui care te-a rănit și te-a ponegrit. Riști să-ți pierzi bunul simț. Și probabil aici se află scânteia: omul cu sufletul plin de lumină nu poate coborî la nivelul celui care e plin de întunecime. Nu poate degrada într-o asemenea măsură. Nu poate să-și schimbe valorile prin care respiră întreaga făptură pentru o răzbunare care, în fond, nu aduce decât obscuritate în viața și sufletul său.

Omul care știe cine e, ce poartă în suflet și își respectă sistmul de valori, nu este interesat să se schimbe doar pentru a fi acceptat de cei care îl desconsideră. Deși e o lume în care valorile sunt inversate, iar oamenii sunt, adesea, limitați. Totuși, învinge doar cel care se ridică la suprafață prin cultură, inteligență, cumpătare, bun simț și iertare…

 Marinela Lungu

12.10.2020

 

Profesorii sunt divini...

Câte profesii sunt în lume! Și toate alese! Însă orice om, înainte de a deveni Cineva, a trecut prin mâna unui pedagog bun.

Sunt norocoasă pentru că m-am născut într-o familie de profesori. Ei mi-au fost dascăli încă de la primii pași făcuți în lume, încă de la primele cuvinte rostite. Ei m-au crescut cu poezii, cu povești, cu pilde, cu învățăminte. Eu am crescut printre paginile cărților. Banalități, ar spune unii. Însă fiecare judecă după propriile valori.

Iar valorile care mi-au fost cultivate încă de mic copil sunt armele cu care răzbat în lume. N-am uitat să fiu cumpătată, răbdătoare, să-mi știu locul, să muncesc pentru a ajunge undeva, să lupt, să am credință… Însă nu e vorba despre mine în această postare, ci despre Ei – profesorii!

Cei care sunt înconjurați de cărți. Cei care nu încetează să învețe alături de discipolii lor. Cei care se jertfesc pe sine în numele Omeniei. Cei care ard și se mistuie ca o lumânare, cu scopul de a dărui un dram de lumină. Cei care nu se plâng de oboseală, dar obosesc și ei. Cei modești prin legea cuvântului, cei cu dar dumnezeiesc prin legea firii! Cei neînțeleși adesea. Cei uitați uneori. Însă ei și doar ei sunt stâlpul pe care se sprijină societatea! Prin ei respiră cultura și tot ei sădesc în discipoli sămânța înțelepciunii. Ei, dincolo de cunoștințele teoretice, oferă și lecții spirituale. Ei ne însoțesc chiar și atunci când ne rătăcim în labirinturile vieții. Ei nu se plâng și nu se eschivează de la greutăți chiar și atunci când nu sunt ascultați sau urmați. Ei știu să aibă răbdare. Și să repete din nou… Să fie indulgenți. Să fie buni. Să fie și severi, câteodată. Căci ei sunt ca niște părinți și uneori chiar asta sunt: părinți care au responsabilitatea de a-și ajuta copii să depășească barierele care stau în calea lor, părinți care îi ajută să se autodepășească, părinți care îi ajută să crească spiritual, părinți care îi ajută să se afirme. Și nu așteaptă nimic în schimb. Poate doar, un zâmbet. Sau un cuvânt cald. Dar de cele mai multe ori, se mulțumesc cu faptul că n-au fost dați uitării. Căci anii se scurg, discipolii pleacă, notele nu mai au importanță, se mai uită conținutul materiei și rămâne doar sufletul pe care l-au plantat în copii. Rămân valorile pe care le-au răspândit. Rămân lecțiile de viață pe care le-au dăruit.

Profesorii sunt ca o lumină. Răspândesc întunericul și încălzesc sufletul. Dăruiesc mereu fără teama de a rămâne mai săraci. Cu adevărat, ei sunt de fiecare dată mai bogați, pentru că bucăți din sufletele lor rămân în sufletele discipolilor pe care îi instruiesc.

Ce minune că sunteți, dragi profesori! Tot ce respiră pe acest Pământ se închină cu pietate în fața domniilor voastre, cu recunoștință și iubire pentru iubirea pe care o plantați în inimi.

Profesorii nu mor. Ei dăinuiesc veșnic prin ceea ce au dăruit. Iar ei dăruiesc chiar și atunci când s-ar părea că nu mai au nimic…

La Mulți Ani cu sănătate, prosperitate și discipoli sufletiști, dragii noștri Pedagogi!

Binecuvântați sunt cei care trec prin mâna unui Pedagog prin vocație!

Vorba cântecului: "Preafrumos au scris poeții: profesorii sunt DIVINI!"

Marinela Lungu

05.10.2020

 

Întâlnirile cu cititorii - prilej de bucurie!

"A scrie o carte înseamnă a construi un templu din cuvinte!", afirmă scriitorul Aurelian Silvestru. Prin urmare, mă bucur că multe suflete s-au adăpostit în templele pe care eu am reușit să le construiesc. 

Am avut o săptămână plină de bucurii datorită întâlnirilor cu cititorii la care am fost invitată. Mulțumesc pentru toată atenția pe care mi-ați acordat-o și pentru căldura cu care m-ați copleșit! Am descoperit cititori sufletiști, inteligenți, emotivi! M-am bucurat să cunosc oameni noi și să mă cunoască și ei pe mine dincolo de paginile cărții.

Sunt fericită pentru că ceea ce am scris a ajuns la sufletele voastre, iar astfel am devenit prieteni. Pentru că așa cum am mai spus - autorul și cititorul sunt într-o strânsă relație de prietenie. Iar eu am descoperit că am niște prieteni deosebiți. 

Romanul "Să nu mă lași" are parte de un destin frumos și norocos, pentru că a ajuns în mâinile unor cititori cu dragoste de carte. Cititori care au citit cu sufletul, nicidecum superficial. Emoțiile pe care mi le-ați împărtășit m-au emoționat și pe mine. 

Dragii mei, mi-ați sădit multe flori în plină toamnă, iar pentru asta vă sunt extrem de recunoscătoare!

Sper să vă bucur în continuare cu scrieri care să vă devină dragi sufletelor și să vă regăsiți, să luați ceva frumos și să ne revedem cu bine!

Marinela Lungu

26.09.2020

 

În toamna asta...

În toamna asta împrăștiată pe străzi                              

Răsună o baladă de dor.

Cântată de frunzele singuratice, uscățive,

A nimănui deja –

Fără copac, fără înaltul unde le mângâia vântul.

Au rămas să cerșească mila străzilor

Care le mai adăpostește la capătul pasajului.

Cel mai obscur dintre toate.

În toamna asta împrăștiată pe străzi,

Frunzele umblă haine, uitate de vreme,

Încă vii, aproape muribunde,

Își caută sfârșitul pe o bancă.

Aceeași unde îndrăgostiții se țin de mână,

Se-mbrățișează și își promit să rămână împreună

Chiar și când va fi să vină Toamna…

Însă doar frunzele știu că asta nu e adevărat.

Stau pitite într-un colț, tăcute și cuminți

Zgribulite de frig, îmbătate de dor,

Hoinăresc pe străzile pustii,

Printre pașii grăbiți ai trecătorilor nepăsători.

În toamna asta împrăștiată pe străzi,

Frunzele se colorează în argintiu,

Apoi se usucă.

De dor de primăvară.

De suflet pustiit.

De singurătate agonică.

Sau de prea multă toamnă…

Marinela Lungu

17.09.2020

 

Romanul "Să nu mă lași" inclus într-o Campanie de Lectură

Începând cu 1 iulie s-a desfășurat o Campanie de Lectură în care a fost inclus romanul "Să nu mă lași". Astăzi se încheie. Pe toată durata campaniei am avut bucuria să cunosc cititori, să primesc poze, postere, dialoguri din roman interpretate de către cititori. Am asistat în mediul online la desfășurarea activităților pe baza romanului meu și fiecare dintre ele mi-a adus împlinire. Cea mai mare comoară a unui autor sunt cititorii săi, iar cea mai mare bucurie - certitudinea că este citit. 

Aduc mulțumire bibliotecarilor care s-au ocupat de promovarea cărții și monitorizarea activităților! Mulțumesc cititorilor care au găsit în cartea mea un prieten de nădejde și mi-au transmis gânduri frumoase însoțite de poze sugestive! 

Mulțumesc tuturor celor care mi-au adus zilnic câte o bucurie! Vă asigur toată recunoștința și prețuirea mea! Mă bucur că romanul meu a ajuns într-o Campanie de Lectură, iar astfel a ajuns și la mai mulți cititori dornici de lectură! 

Atașez mai jos doar o parte din pozele primite. Am cei mai bravi și creativi cititori!

Piesa de pe fundal: Cezara - Să nu mă laşi

Marinela Lungu

30.08.2020

Cum ne-a schimbat pandemia?

Când trebuia să înceapă să plouă cu flori în luna martie, a început o ploaie cu pietre. Lumea s-a schimbat peste noapte. Ghioceii și toporașii nu mai aveau același parfum. Mărțișoarele nu mai erau dăruite cu aceeași ardoare. Sărbătorile nu mai aveau farmec. Viața căpătase o altă formă. Regulile ne-au impus să ne izolăm, să ne baricadăm, să stăm departe de oameni. Începuse un adevărat război pentru care nimeni nu era pregătit nici să-l înfrunte, nici să-l trăiască. Teama a devenit, în scurt timp, panică. Luni întregi întreaga noastră activitate a luat o pauză. Ne-am oprit. Dar oare în această pauză, câți dintre noi au găsit timp să mediteze? Oare câți dintre noi au avut, în sfârșit, timp pentru tot ceea ce nu reușeau înainte?

Noi, oamenii, mereu ne plângem de lipsă de timp. Avem nevoie de timp pentru odihnă, pentru micile bucurii, pentru cei de alături, pentru noi înșine, iar atunci când ni s-a oferit timp – nu mai știam cum să-l folosim. Ne durea acest timp din care nu primeam decât teamă și nesiguranță. Brusc, timpul în plus a devenit de prisos.

Pandemia ne-a schimbat. Moral, psihic, intelectual. Unii dintre noi au găsit timp și înțelepciune să facă o retrospectivă. Să se gândească la marea goană în care se afla omenirea. Să pună pe o balanță lucrurile care contează cu adevărat și cele fără de care am putea trăi, dar ne zbatem să le obținem din orgoliu. Să mediteze și să conştientizeze faptul că până și situația gravă în care ne-am pomenit poate să ne ofere lecții din care să luăm ceva bun.

.

Poate că a venit ca un semn la care trebuie să ne gândim. Ca o încercare peste care trebuie să trecem. Ca o lecție pe care trebuie să o asimilăm.

Pentru că în viață, uneori, e nevoie să luăm o pauză…

E nevoie să ne oprim, să privim în urmă și să ne autoanalizăm. E nevoie să ne gândim la ceea ce am făcut, la ceea ce am vorbit, la cei pe care i-am rănit sau i-am dezamăgit.

Oricât de dur ar suna, pandemia ne-a fost de folos. Evident, orice experiență este utilă în măsura în care înveți ceva bun din ea, chiar dacă experiența în sine a fost una urâtă, dureroasă și grea.

Ni s-a dat posibilitatea să învățăm altfel. Da, poate că școala online nu o va înlocui pe cea din sălile de clasă, dar este o alternativă prin care putem merge înainte. Oare ar fi fost mai util dacă se renunța în mod complet la învățătură pe durata pandemiei? Între a sta pe loc și a merge încet, alege întotdeauna să mergi încet, chiar dacă vei ajunge mai târziu la destinație, iar drumul ți se va părea mai greu și întortocheat, cel puțin nu vei stagna. Într-un final, vei ajunge și te vei bucura de faptul că ai ales să depui mai mult efort atunci când ar fi fost mai simplu să stai pe loc și să nu faci nimic.

Fă un exercițiu: ia un text și citește-l de zece ori. A unsprezecea oară îți vei da seama că l-ai învățat deja. De unul singur, fără ajutor. Poate că nu e cea mai efectivă variantă, dar e o alternativă. E un mod de a merge înainte atunci când întreaga omenire a fost îngenuncheată.

Statul în casă. De la confortul propriu la plictisire în masă. Timpul e întotdeauna același, dar modul în care alegem să-l trăim face toată diferența. Citește! Documentează-te! Meditează! Ajută-l pe cel de lângă tine! Fă ceva constructiv pentru tine și dezvoltarea ta personală!

Autoizolarea. Să ne oprim după toată goana în care ne aflam este, într-adevăr, un exercițiu de voință, pentru că ne pune la încercare responsabilitatea, capacitatea de gestionare a timpului și dorința arzătoare de a ieși, de a ne distra, de a ne bucura de toate posibilitățile oferite de viață. Nimănui nu i-ar plăcea să i se interzică ceva care îi aduce plăcere.

Dar…

Pandemia ne-a învățat să ne limităm la strictul necesar. Ne-a învățat să fim mai rezervați, mai chibzuiți, mai responsabili. Din păcate, n-au învățat toți să se descurce, dar probabil n-au învățat doar cei care nu și-au dorit. Pentru că învățarea ține și de voință.

Evident, pandemia ne-a făcut mai tenebroși, înfricați, nesiguri. Ziua de mâine nu mai e la fel de senină în mintea multora dintre noi. Lumea trăiește ca prin ceață și încearcă să se descurce pe dibuite. Oscilăm între da și nu, între acum și mai târziu, între normal și anormal, între certitudine și incertitudine. Orbecăim în întuneric, luptând totodată cu el pentru lumină. Râdem și plângem mai mult online. Învățăm să învățăm mai mult singuri. Trăim sub semnul întrebării cu mintea încărcată de incertitudine, iar inima – de neliniște.

Totuși, viața continuă, iar noi suntem obligați să ținem pasul cu ea. Luptând, învățând, căutând, dar mergem înainte.

Pandemia ne-a schimbat. De la o emisferă la alta, suntem plini de schimbări care s-au produs în interiorul și exteriorul nostru. Un singur lucru, însă, ar trebui să rămână neschimbat: credința în Dumnezeu, căci numai prin ea ajungem la El, iar de la El vine speranța în bine și puterea de a lupta pentru lumină și liniște.

Marinela Lungu

20.08.2020

 

Zece lecții

1. Există  momente în care cazi şi rămâi la pământ asemeni unui bolnav ţintuit la pat aşteptând o mână de ajutor. S-ar putea să nu vină. Nu atunci, dar asta nu te obligă să să rămâi acolo unde ești și nici nu te obligă să te resemnezi în fața eșecului. Încearcă să te ridici, să crezi în tine şi în forţele proprii, să nu depinzi de nimeni și să cauți în interiorul tău puterea necesară de a te ridica și de a merge înainte, depășind teama, nesiguranța și întunericul din tine. 

2. Nu plânge că s-a terminat! Bucură-te că a fost! Nu plânge clipele ce s-au dus. Nu plânge după cei care au ales să plece din viața ta. Bucură-te pentru ceea ce ai învățat, pentru ceea ce ai trăit și revino la prezent. Nimic nu e veșnic. Prin urmare, nu putem cerși Eternitatea. Putem doar învăța să trăim la maximă intensitate clipele din prezent. 

3. Ia-o de la capăt de câte ori îţi cere inima și ori de câte ori te impune viața. Niciodată nu va fi uşor să pui punct şi s-o iai de la zero. Întotdeauna vei dori să faci din punct o virgulă care te-ar salva şi ţi-ar uşura povara sufletească. Însă nu vei face decât să prelungești o agonie zadarnică. Când viaţa cere luată de la capăt, nu ezita. Alungă tot ce e vechi, fă curat, caută să păstrezi doar ceea ce te îți este util, iar cioburile din trecut lasă-le acolo, căci acolo este locul lor. 

4. Ai răbdare cu tine și cu cei din jur! Nu te grăbi să tragi concluzii, să judeci sau să critici fără a cunoaște anumite detalii. Așteaptă și lasă ca lucrurile să decurgă de la sine. Este o adevărată artă să aștepți până la momentul potrivit. Uneori, așteptarea pune la îndoială valoare personală, testează limitele, capacitățile, forța interioară, dar oferă și mari lecții despre noi înșine și cei din jur. Așteptarea este pentru oamenii puternici. Pentru că ei știu că dincolo de întuneric se află lumină, iar pentru a ajunge la lumină e necesar să treci prin întuneric. Orice fluture care zboară la înălțimi amețitoare a fost, la început, o omidă care îi intimida pe toți... 

5. Dacă simți că nu te poți ridica, dacă ai impresia că orice încercare este zadarnică, iar tu ești complet neputincios în fața durerii care te îngenunchează, aşteaptă o clipă şi roagă-te la Dumnezeu. Caută speranţa prin rugăciune. Plângi cât îţi cere inima şi nu aduna în tine amărăciune, las-o să iasă la suprafață! Lasă toată durerea se reverse din suflet ca lava dintr-un vulcan. Plângi cât îți cere sufletul, dar mai apoi adună-te, şterge-ţi lacrimile, ridică-te şi mergi înainte. Doar înainte, fără a privi cu regret în trecut.

6. Noaptea – oricât de lungă ar fi, va trece. Literele – oricât ar rătăci, vor crea cuvinte. Oamenii –  oricât ar plânge, vor reuși să zâmbească. Există un echilibru în Univers, ceea ce nu permite ca lucrurile să dureze la nesfârșit, nici cele bune și nici cele rele. De aceea nu-ți poți pierde speranța indiferent de ceea ce se întâmplă. Este responsabilitatea ta să ridici capul din pământ și să privești spre cer, pentru că stelele nu vor coborî niciodată pe pământ de dragul nostru. Lumina se află sus.

7. Sus e Dumnezeu, iar de la El vine și curajul, și puterea, și speranța. Gândul e cea mai mare forță. Gândirea pozitivă te poate salva. Totul ține de voință.  În loc să te plângi pentru că vine răul și greul, luptă pentru a evita răul și pentru a depăși greul. 

8. Dacă pierzi, nu înseamnă că n-ai meritat, ci doar nu-ți era predestinat. Nu aveai nevoie de un obiect sau de un om. Adesea te cerți cu Dumnezeu pentru că îți ia ceea ce ți se pare indispensabil și pentru că îți dă ceea ce nu îți este folositor. Adevărul e invers.

9. Când ți se pare prea întuneric în jur, aprinde lumânarea din suflet. 

10. Fii bun! Nu doar prin cuvinte, ci în primul rând - prin fapte. Nu trata bunătatea doar ca pe una dintre cele mai importante calități, ci și ca un fel de a fi. Cel mai frumos dintre toate! 

Marinela Lungu

10.08.2020

Strada Zilelor Senine

Dincolo de orice iarnă, se află o primăvară în așteptare. Dincolo de orice gând negativ, se ascunde un fir de speranță care așteaptă să răsară. Dincolo de orice moment de singurătate, se află o multitudine de alte momente în care va domni iubirea. Noi, oamenii, suntem obișnuiți să disperăm, să cădem pradă deziluziilor, să ne simțim părăsiți, neiubiți, netrebnici, însă pentru fiecare om există acea fărâmă de bucurie la o margine de drum. Poate chiar în mijlocul celui mai întortocheat. Poate că lumina se află în cea mai întunecată peșteră. Poate că ceea ce căutăm se află exact în locul în care ne e teamă să intrăm.

Suntem obișnuiți să dăm frâu liber temerilor și nesiguranțelor noastre lăuntrice. Suntem obișnuiți să ne lăsăm ghidați de propriile himere care ne sfâșie. Suntem obișnuiți să trăim cu propriile coșmaruri, cu propriile născociri care ne tulbură. Adesea, s-ar părea că suntem obișnuiți cu suferința. S-ar părea că suntem dependenți de ea și nu ne dorim s-o depășim. 

Nu luptăm suficient. Preferăm să rămânem în miez de iarnă, decât să pornim în căutarea primăverii. Preferăm întunericul în locul luminii. Preferăm să stăm în umbră, decât să căutăm strada zilelor senine. Prea ne obișnuim să purtăm după noi regrete, deziluzii, temeri, singurătate, complexe și să trăim cu ele ca o condamnare, ca o sentință. Ne obișnuim să trăim în umbra visurilor pe care le-am dori realizate, dar din teamă – le înăbușim în subconștientul nostru; ne eschivăm și ne retragem undeva unde să nu ne vadă nimeni și să trăim în miezul închipuirilor fără temei. 

Însă, durerile, adeseori, sunt rodul imaginației noastre. Și chiar mai mult – sunt rodul temerilor noastre. Se întâmplă să rămânem ascunși într-un loc umbrit și să ne plângem de nereușite și dezamăgiri fără a face un singur pas pentru a le depăși. Nu realizăm la timp faptul că florile nu înfloresc niciodată la loc dosit, soarele nu strălucește niciodată noaptea. Pentru fiecare dintre noi există o stradă a zilelor senine. Dar pentru a ajuns acolo, e nevoie să luptăm până și cu noi înșine. Atunci când speri, crezi, lupți - învingi! 

Nu există victorie în umbra căreia să nu stea dosite bătălii sângeroase, răni care dor și lacrimi ce au curs cu patimă. Orice iarnă sfârșește printr-o primăvară. Prin urmare, tot răul se sfârșește cu un bine. Asta e legea Universului: nimic nu e veșnic - nici durerea, nici fericirea. 

Strada Zilelor Senine începe acolo unde începe speranța. Acolo unde începem să credem, să luptăm, să zâmbim, să ridicăm ochii spre cer și ne lăsăm privirile scăldate în lumina soarelui, acolo unde iubim și să ne lăsăm iubiți. Din suflet, cu suflet! 

Vă las o piesă plină de optimism, pozitivism și speranță de la formația AKORD! Senini să fim, și să așteptăm, căci...

"Ea însă vine, vine
Pe Strada Zilelor Senine..."

Marinela Lungu

01.07.2020

Iubirile ce mor...

Unde se duc iubirile din trecut? Există, oare, un loc unde se depozitează? Unde se duc atunci când mor? Dispar? Sau, poate, rămân tot acolo unde s-au născut? Undeva în inimă, într-un colț dosit, ascuns, acoperit de amintiri, regrete și doruri nespuse. Poate că în fiecare inimă se ascund iubiri care au fost cândva îngropate și revin uneori la viață. Așa, dintr-odată, ca un ghiocel firav care se luptă să răsară de sub zăpadă.

În lume există un loc pentru tot și pentru toți. De ce n-ar exista și unul pentru iubirile care sunt date uitării, care devin trecut sau mor? Poate că locul lor se numește uitarea, poate că rămân în trecut sau poate că au un cimitir al iubirilor moarte. Un cimitir în care zac însângerate, solitare, înghesuite și presate de amintiri grele. Poate că au murit de indiferență, de prea multă durere, din dezamăgire sau poate au fost omorâte. Iar altele poate că s-au sinucis. Au și ele dreptul să decidă când e momentul să se retragă, când nu își mai găsesc rostul: nici în viața și nici în inima omului. Da, iubirile mor și pot fi omorâte...

Au și ele presentimentul sfârșitului, suferința aceea aspră de a nu putea face nimic pentru a împiedica tragicul final. 

Poate că unele dintre ele mor de bătrânețe, altele pentru că sunt silite să moară, iar altele – pentru că aleg să o facă, deoarece nu au viitor și nici rost.

Există iubiri care mor, iar noi le îngropăm undeva în subconștientul nostru și le uităm. Dar vine un timp când ne răscolesc amintiri, ne dor, ne mistuie și revenim la ele ca la niște morminte părăsite. Și descoperim câtă nepăsare s-a așternut peste ele, câtă iarbă a înăbușit florile ce cândva dădeau culoare existenței noastre. Și brusc, ne cuprinde mâhnirea, pentru că tristețea unui mormânt neîngrijit și părăsit este grea. Probabil, în definitiv, asta sunt iubirile neîmplinite: morminte neîngrijite, peste care s-a lăsat praful nepăsării și al uitării…

Marinela Lungu

28.06.2020

Să scrii...

Să scrii înseamnă să te deschizi ca o carte, riscând să fii și în vizorul celor care nu simt bucuria de a citi, nu știu să citească cu sufletul și nici nu văd o valoare în carte. Să scrii înseamnă să-ți răscolești până și cele mai sensibile amintiri și să le readuci la viață. 

Să scrii înseamnă să atingi răni care poate încă dor sau sângerează. Să scrii înseamnă să trăiești mai multe vieți în paralel, într-un pas cu propriile personaje create. 

Să scrii înseamnă fii citit chiar și de oameni care nu empatizează cu tine, care nu sunt pe aceeași undă de sentimente și trăiri, care nu sunt emotivi, sensibili sau sufletiști. Să scrii înseamnă să intri într-un război în care poți fi nimicit, rănit sau chiar omorât, fără vreo garanție de câștig. Să scrii înseamnă să riști și să dai tot ce ai mai bun, mai frumos, mai drag lumii. Să scrii înseamnă să te dedici, să dăruiești chiar și celor care știu doar să primească, nu și să dăruiască. Să dăruiești chiar și celor care nu știu să prețuiască cele primite. Să dăruiești fără a aștepta nimic înapoi.

Să scrii nu implică nicio garanție că vei fi apreciat, răsplătit sau iubit. Ba dimpotrivă – poți fi urât, înjosit și umilit cu o ușurință incredibilă. Să scrii înseamnă să aștepți, să te rogi și să speri să nu primești noroi în schimbul florilor pe care le-ai sădit în fiecare cuvânt scris. Dar adesea poți primi înapoi nu doar noroi, ci și florile zdrobite.

Să scrii implică multă suferință, mult suflet, multe sacrificii, dar neapărat și bucurie, împlinire, satisfacție. Și chiar dacă riscurile sunt mari, scopurile pe care ți le pui atunci când scrii sunt cu mult mai mari!

Marinela Lungu

31.05.2020