În toamna asta...

În toamna asta împrăștiată pe străzi                              

Răsună o baladă de dor.

Cântată de frunzele singuratice, uscățive,

A nimănui deja –

Fără copac, fără înaltul unde le mângâia vântul.

Au rămas să cerșească mila străzilor

Care le mai adăpostește la capătul pasajului.

Cel mai obscur dintre toate.

În toamna asta împrăștiată pe străzi,

Frunzele umblă haine, uitate de vreme,

Încă vii, aproape muribunde,

Își caută sfârșitul pe o bancă.

Aceeași unde îndrăgostiții se țin de mână,

Se-mbrățișează și își promit să rămână împreună

Chiar și când va fi să vină Toamna…

Însă doar frunzele știu că asta nu e adevărat.

Stau pitite într-un colț, tăcute și cuminți

Zgribulite de frig, îmbătate de dor,

Hoinăresc pe străzile pustii,

Printre pașii grăbiți ai trecătorilor nepăsători.

În toamna asta împrăștiată pe străzi,

Frunzele se colorează în argintiu,

Apoi se usucă.

De dor de primăvară.

De suflet pustiit.

De singurătate agonică.

Sau de prea multă toamnă…

Marinela Lungu

17.09.2020