Invidie și recunoștință

     Era o toamnă târzie. La apus, soarele făcea frunzele să strălucească și mai tare. Parcul era îmbrăcat în veșminte de diferite culori: galben, orange, cafeniu.

     Un bărbat stătea pe una dintre băncile din parc. Era tăcut, singur și îngândurat. Purta ochelari de soare. Dintr-odată, s-a apropiat un necunoscut. S-a așezat lângă el și l-a privit insistent preț de câteva minute. Nevăzând vreo reacție, a început să vorbească:

  – Știi, te invidiez.

     Bărbatul, deși tăcut și liniștit, s-a cutremurat și i-a răspuns:

  – Nu ai de ce.

 – Sigur că am. Astăzi am uitat ochelarii de soare acasă și mi-e atât de greu să mă descurc fără ei. Acest soare strălucitor este de-a dreptul enervant.

     Bărbatul a oftat, și-a scos ochelarii de soare și a răspuns aproape în șoaptă:

   – Îți mulțumesc!

 – De ce? s-a mirat necunoscutul, făcând ochii mari.

 – Sunt orb, însă datorită ție, știu că astăzi este soare afară…

    Să nu invidiezi, niciodată, pe nimeni pentru ceea ce are. Mulțumesc pentru ceea ce ai tu! Fiecare zi este un dar, fiecare clipă este o binecuvântare, iar ceea ce ți se pare firesc este, de fapt, o minune de la Dumnezeu! Bucură-te pentru că vezi, pentru că auzi, pentru că mergi, pentru că poți îmbrățișa, pentru că poți simți, pentru că poți vorbi, pentru că poți iubi și fă exact aceste lucruri din toată inima: ÎMBRĂȚIȘEAZĂ, IUBEȘTE, SIMTE, TRĂIEȘTE, BUCURĂ-TE și MULȚUMEȘTE!

  Marinela Lungu

  17.11.2021

Fără răspuns

De ce, oare, ai plecat? În care dimensiune a vieții să te caut? Unde să te aștept, ca să poți veni? Dacă-ar exista un loc, o zi, un moment în care-aș ști că pot să te văd, aș abandona tot ce înseamnă realitate, și aș veni numai ca să mai văd o dată ochii tăi și să simt căldura privirii tale. Mă pierd în căutări zadarnice, printre frunze care nu fac decât să-mi amintească că nu ești, printre întrebări care mă macină și sapă adânc în inima mea. Încerc să-mi mențin echilibrul în lumea asta abrsurdă. Încerc să privesc înainte, chiar dacă totul e ceață și fum pentru mine. Încerc să râd și să-mi înăbuș strigătul lăuntric. Uneori ies învingătoare, dar la ce bun, dacă eu tot tristă rămân?

Nu pot să mă amăgesc la nesfârșit și să neg absența ta. Mă întreb adesea, dacă într-adevăr, viața e formată din perioade: mai triste, mai fericite, mai dulci sau amare. Și dacă-ar fi așa, speranța că va urma și acea perioadă luminoasă, mă menține la suprafață.

Amintirea, rugăciunea și speranța sunt singurul mod prin care pot să fiu cu tine. Amintirea ține de trecut și te regăsesc mereu acolo, cu acea seninătate inconfundabilă. Rugăciunea e prezent: aici, acum, clipă de clipă. Te port în rugăciuni și te simt constant în sufletul meu. Ești gura mea de lumină, atunci când simt că mă sufoc. Iar speranța e viitorul... Pentru că în adâncul inimii mele, eu încă sper că o să vii. Nu știu când, nu știu cum, dar dacă va mai fi să întâlnesc vreodată ochii tăi, înseamnă că fericirea nu e un mit.

Dar așteptarea e cruntă. Rece. Ca o toamnă în care frunzele își părăsesc copacii cu indiferență, iar aceștia privesc, neputincioși, într-o tăcere dureroasă, prin care își acceptă destinul de a rămâne singuri. Dar cel mai dureros nu este neapărat să rămâi singur, ci să te simți cu adevărat singur: să înțelegi că nu poți pune pe umerii nimănui ceea ce te macină și nu e nimeni care să înțeleagă de ce în suflet plouă, bate vântul, e frig și pustiu...

De ce oare, nu ești? De ce nu vii măcar în vis să mă asculți? De ce nu vii măcar pentru jumătate de oră, să scoți câte un spin din sufletul meu? Să asculți picăturile de ploaie... Să oprești furtuna... Să chemi soarele... Să cânte Îngerii... Să deschizi Porțile Raiului... De ce? Fără răspuns.

Marinela Lungu

03.11.2021