Rugă

Iubirea e cel mai mare dar. Numai iubirea face minuni acolo unde nu există nicio speranță. Numai iubirea mângâie, acolo unde există răni. Numai iubirea poate acolo unde nu se mai poate și crede în bine acolo unde binele a încetat să mai vină. Însă pentru o asemenea iubire, capabilă să spere dincolo de imposibil este nevoie de o credință puternică. Iubirea fără credință nu are nicio forță, nu răzbate nicăieri, nu împlinește nimic.

Sporește, Doamne, iubirea în lume! Sporește iubirea în oameni, în priviri, în fapte, în cuvinte. Să fie mai presus iubirea – apoi materialul. Să fie mai presus iubirea – apoi egoismul. Să fie mai presus iubirea – apoi interesul. Dacă iubirea e plină de egoism și interes, nu mai e iubire. E doar egoism sau interes.

Bunătatea este mai mult decât o calitate sau virtute. Este un fel de a fi: cel mai frumos dintre toate! Este un fel de a fi care nu presupune ură, profit, fățărnicie, judecată sau invidie. 

Sporește, Doamne, bunătatea în lume! Sporește bunătatea în oameni, în intențiile lor, în dorințele lor, în felul lor de a fi. Să fie mai multă bunătate decât propriul câștig. Să fie mai multă bunătate decât profit. Să fie mai multă bunătate decât falsitate. Dacă bunătatea are drept scop un profit – nu mai e bunătate. E doar interes personal.

A înțelege este mai presus decât a judeca, a arăta cu degetul sau a critica. Înțelegerea este un semn al iubirii. Înțelegerea înseamnă, în definitiv, iubire.

Sporește, Doamne, înțelegere în lume! Să fie mai multă înțelegere decât judecată! Să fie mai multă înțelegere decât cruzime! Să fie mai multă înțelegere decât dezacord. La ce bun să pretinzi că înțelegi un om, dacă în adâncul sufletului, continui să îl judeci?!

Sporește, Doamne, DRAGOSTEA între oameni! Să uite măcar câteodată de toate și să redevină Oameni simpli care iubesc mai presus de greșeli, mai presus de onoruri, mai presus de funcții, mai presus de distincții. Se iubesc sincer, fără a-și pune etichete, fără a se arăta cu degetul, fără a se judeca. Se iubesc și se înțeleg. Atât.

Și binecuvântează, Doamne, casa sufletului meu!

Marinela Lungu

22.08.2021

Singurătatea

Singurătatea este dură întotdeauna. De orice tip, ea vine să ne coloreze întreaga existență în nuanțe obscure. Ea vine și răpește tot ceea ce însemna, cândva, bucurie: zâmbete, visuri, speranțe, iluzii, cuvinte, priviri, transformându-le într-un morman de tăceri apăsătoare și grele. Astfel, tăcerea devine confident, iar toate celelalte sentimente care prindeau a înflori în suflet – mor. Totul se schimbă, totul devine sumbru, totul devine apăsător. Nori negri de ploaie se plimbă neîncetat pe cerul inimii, transformându-se, apoi, în lacrimi care spală obrajii înfierbântați…

Singurătatea te transformă. Singurătatea te răpește din lume. Singurătate este egoistă: te vrea doar pentru ea și te privează de tot ce ai adunat până atunci. Singurătatea doare. Devine o obișnuință, ca mai apoi să se transforme într-un fel de a fi. Dar cea mai cumplită formă de singurătate este cea din interiorul tău: acea singurătate în care, oricâți oameni ai avea în jur – te simți singur, oricâtă gălăgie ai auzi – înăuntrul tău e o liniște mormântală, oricâte cuvinte ți s-ar adresa – simți nevoia să taci, oricâți oameni trag de tine să vorbești, să îi asculți, să petreci timp cu ei – te simți incomod, simți în permanență că ceva lipsește și nu te poți adapta. Cu adevărat însă, nu e vorba de comodități și adaptare, ci de faptul că nu e suficient să fie lumină în exterior, atâta timp cât înăuntrul tău e întuneric. Rana trebuie vindecată de acolo unde sângerează profund. Nu e suficient să fii înconjurat de oameni mulți, atâta timp cât tu nu te regăsești printre ei și nu poți să te bucuri alături de ei. Nu e suficient să vezi pe alții râzând, atâta timp cât tu nu o poți face.

Singurătatea nu se vindecă peste noapte, pentru că ea prinde rădăcini adânci în suflet, pe care, stropindu-le zilnic cu lacrimi, alimentându-le cu tristețe și deznădejde – nu vei face decât să le înmulțești. Singurătatea trebuie smulsă din rădăcini, fără a-i da posibilitatea de a reveni.

Singurătatea e ca o boală. Nu-i poți judeca sau blama pe cei bolnavi, pentru că a fi bolnav nu e o alegere. Poți, în schimb, să-i înțelegi și să-i mângâi. Oamenii bolnavi de singurătate nu se vindecă decât prin iubire. În definitiv, Iubirea este singura capabilă să readucă bucuria, să risipească întunericul, să alunge deznădejdea și să ofere speranța către o nouă dimineață cu zâmbet și speranță...

Marinela Lungu

10.08.2021