Singurătatea

Singurătatea este dură întotdeauna. De orice tip, ea vine să ne coloreze întreaga existență în nuanțe obscure. Ea vine și răpește tot ceea ce însemna, cândva, bucurie: zâmbete, visuri, speranțe, iluzii, cuvinte, priviri, transformându-le într-un morman de tăceri apăsătoare și grele. Astfel, tăcerea devine confident, iar toate celelalte sentimente care prindeau a înflori în suflet – mor. Totul se schimbă, totul devine sumbru, totul devine apăsător. Nori negri de ploaie se plimbă neîncetat pe cerul inimii, transformându-se, apoi, în lacrimi care spală obrajii înfierbântați…

Singurătatea te transformă. Singurătatea te răpește din lume. Singurătate este egoistă: te vrea doar pentru ea și te privează de tot ce ai adunat până atunci. Singurătatea doare. Devine o obișnuință, ca mai apoi să se transforme într-un fel de a fi. Dar cea mai cumplită formă de singurătate este cea din interiorul tău: acea singurătate în care, oricâți oameni ai avea în jur – te simți singur, oricâtă gălăgie ai auzi – înăuntrul tău e o liniște mormântală, oricâte cuvinte ți s-ar adresa – simți nevoia să taci, oricâți oameni trag de tine să vorbești, să îi asculți, să petreci timp cu ei – te simți incomod, simți în permanență că ceva lipsește și nu te poți adapta. Cu adevărat însă, nu e vorba de comodități și adaptare, ci de faptul că nu e suficient să fie lumină în exterior, atâta timp cât înăuntrul tău e întuneric. Rana trebuie vindecată de acolo unde sângerează profund. Nu e suficient să fii înconjurat de oameni mulți, atâta timp cât tu nu te regăsești printre ei și nu poți să te bucuri alături de ei. Nu e suficient să vezi pe alții râzând, atâta timp cât tu nu o poți face.

Singurătatea nu se vindecă peste noapte, pentru că ea prinde rădăcini adânci în suflet, pe care, stropindu-le zilnic cu lacrimi, alimentându-le cu tristețe și deznădejde – nu vei face decât să le înmulțești. Singurătatea trebuie smulsă din rădăcini, fără a-i da posibilitatea de a reveni.

Singurătatea e ca o boală. Nu-i poți judeca sau blama pe cei bolnavi, pentru că a fi bolnav nu e o alegere. Poți, în schimb, să-i înțelegi și să-i mângâi. Oamenii bolnavi de singurătate nu se vindecă decât prin iubire. În definitiv, Iubirea este singura capabilă să readucă bucuria, să risipească întunericul, să alunge deznădejdea și să ofere speranța către o nouă dimineață cu zâmbet și speranță...

Marinela Lungu

10.08.2021