Declarație de dragoste

    N-am crezut niciodată că dragostea poate lua atâtea forme, că poate fi atât de mare și poate să crească, clipă de clipă, din ce în ce mai tare. N-am crezut că poate exista un om care să te facă să râzi chiar și atunci când te sufoci în plâns. N-am crezut că te poți topi, la propriu și la figurat, atunci când vezi doi ochi, un zâmbet și un chip plin de lumină.

    Știu că, atunci când iubim, suntem mari! Dar eu mă simt din ce în ce mai mică în fața acestui sentiment de profundă gingășie și tandrețe. Simt, uneori, că nu sunt în stare să spun și să manifest atât cât sunt în stare să simt, să nutresc.

   Pentru că această iubire este izvorul meu cu apă cristalină. Această iubire este sursa mea de viață. Această iubire este stimulul meu și cea mai de preț armă împotriva răutății. Această iubire este legătura mea cu Cerul. Această iubire este averea mea cea mai mare. Și cred, cu desăvârșire, că această iubire este răspunsul de la Dumnezeu pentru tot ce am reușit să fac eu frumos și bine în această lume.

    A venit când nu mă așteptam și nici nu știam cum se simte un asemenea sentiment. S-ar spune că nu l-am căutat și nu m-am rugat pentru el, deși, numai eu știu că l-am căutat în orele mele de cumplită singurătate și dezamăgire în oameni, în prieteni și prietenii. L-am căutat în nesfârșitele mele întrebări și nedumeriri, în marile mele dureri și tristeți nemângâiate. Cu adevărat, credeam că nu poate exista vreun sentiment care să mângâie suficient toate câte m-au durut.

   Însă, minunile există, și apar tocmai atunci când parcă ești obișnuit cu întunericul, cu răceala, cu indiferența și tristețea. Minunile apar ca un o binecuvântare și ne îmbrățișează întreaga ființă cu tot cu lacrimi, cu răni, cu neliniști și complexe adunate în timp.

   Astăzi, un singur om e în stare să mă readucă la starea de visare, de bucurie și speranță. Un singur om mă poate topi de drag. Un singur om mă poate salva de teama coșmarurilor mele. Un singur om mă poate cuprinde cu aripi de Înger blând și prin ale sale cuvinte dulci, mă face să cred că și mâine va răsări soarele. Un singur om îmi dă putere chiar și atunci când eu însămi devin o povară pentru mine și simt că nu aparțin acestei lumi. Un singur om mă ridică, mă face să zbor și mă face să simt că viața este cu adevărat o mare binecuvântare.

   Mulțumesc, Doamne, pentru acest om pe care eu îl numesc SURIOARĂ!

    Te iubesc cât nu se poate spune și cât nu voi putea niciodată să redau, oricât aș scrie!

Marinela Lungu

06.04.2022

 

Prietenii

     Prietenii... e atât de bine să-i ai! Să te bazezi pe ei, să-ți pui speranțe în ei, să-i apropii de casa sufletului tău și să-i lași să se simtă nu doar musafiri, ci și stăpâni: să le oferi aceleași drepturi, aceleași oportunități și aceleași comodități. Cu regret însă, ei uită că pachetul de drepturi conține și responsabilități, iar prima și cea mai importantă dintre ele este să mențină casa CURATĂ, să nu o întineze, să nu aducă noroi și să nu-și bată joc de ceea ce e în interior.

     E frumos să aduni în jurul tău oameni și să-i vezi zâmbindu-ți, împărtășindu-ți valorile și idealurile de viață, să nu te simți singur în lumea aceasta rece și meschină! E frumos să găsești pe cineva cu care rezonezi. E frumos să știi că există cineva care ar fi în stare să-ți dea o mână de ajutor, să-ți aline durerile la vreme de necaz și să-ți țină umbrela deasupra sufletului atunci când plouă.

     Însă, din păcate, realitatea lovește orice vis. Și tocmai atunci când adăpostești în casa sufletului tău prieteni și legi prietenii, sosește momentul în care te pomenești că acea casă a sufletului ți-a fost vandalizată, că peste tot sunt numai urme de noroi și murdărie, că cele mai de preț lucruri pe care le păstrai cu sfințenie, au fost distruse. Acele lucruri pe care tu le numești încredere, loialitate, reciprocitate, respect. Nimic nu mai e la locul său. Totul e distrus.

     Și nu-ți rămâne decât să te privești în oglindă și să realizezi că nu e nimeni care să-ți țină umbrelă, că nimănui nu-i pasă că în casa ta plouă, iar tavanul e spart și lacrimile îți inundă până și cel mai ascuns colțișor al inimii, că niciun prieten dintre toți care au stat la masă cu tine, nu-ți aleargă în ajutor, că nimeni nu-ți răspunde la telefon și toți te ignoră printr-un gest rece și tăios.

     Într-un final, înțelegi că ai investit în gol. Înțelegi că nimeni nu a apreciat eforturile tale. Înțelegi că la bine, toți se avântă să-ți fie alături, dar necazul, durerea și suferința tranformă „prietenii” în trădători care nu se răspund, nu vin și nu vorbesc. În definitiv, oamenii fățarnici sunt oameni slabi și falși – ei nu rezistă furtunii, așa că preferă să fugă și să se ascundă, chiar dacă în joc e tocmai omul care i-a adăpostit pe ei, cândva, de furtună în propria casă.

Marinela Lungu

11.03.2022

Trăind pentru alții

     Mai mereu trăim pentru alții. Alergăm, agonisim, ne grăbim să-i mulțumim pe cei din jur, să-i facem mândri, bucuroși, să-i vindecăm de dureri, de traume și neiubire, să le umplem golurile sufletești și să-i ajutăm să-și depășească temerile și nesiguranțele. Trăim pentru ei, în speranța că tot timpul pe care îl investim în ei, va fi unul benefic pentru sufletele lor. Trăim pentru ei și ne punem toată speranța în fericirea lor, nu în cea proprie. Ne hrănim din zâmbele lor, din bucuriile și reușitele lor, iar viața noastră personală, practic, dispare.

     Suntem nerăbdători să le oferim tot ce avem noi mai de preț. Până și ultimul dram de lumină, până și ultimul licăr de speranță și chiar ultimul bănuț din buzunar, fiind ferm convinși că astfel îi bucurăm, îi împlinim și îi facem fericiți. Atât de fericiți, încât credem că ne-am putea hrăni și noi din fericirea lor. În realitate însă, noi rămânem din ce în ce mai flămânzi, pentru că nu mai avem timp de nevoile noastre, de bucuriile noastre, de durerile noastre. Vindecăm rănile altora, iar ale noastre devin tot mai adânci, ștergem lacrimile altora, iar ale noastre continuă să curgă, umplem golurile altor suflete, iar ale noastre devin din ce în ce mai pustii... 

     Toată această jertfă în numele iubirii de aproapele nostru este o adevărată artă, însă și ea trebuie să aibă limite, pentru că, uitând să ne îngrijim de nevoile și durerile noastre, viața trece pe lângă noi fără să observăm. Devenim tot mai nefericiți, iar la un moment dat ne trezim la realitate și nu înțelegem cum de am ajuns să trăim într-o viață străină, având sufletul împovărat de griji, probleme și neîmpliniri care ne trag în jos și întreaga noastră existență devine un iad care ne arde aripile.

     Nu putem trăi la nesfârșit având drept scop să-i mulțumim pe cei din jur, oricât de mult i-am iubi. Fiecare om își are propriile nevoi de care trebuie să se îngrijească, altfel ajunge să se sacrifice atât de mult, încât va veni un moment în care nu se va mai recunoaște și nu va găsi cale de întoarcere către lumea lui, către viața lui și către ceea ce-l face fericit și împlinit.

Marinela Lungu

19.01.2022