joi, 28 iulie 2016

Mi-e dor de-o vară de odinioară...

În plină vară, în mijlocul arșiței care ne confirmă faptul că vara e încă cu noi, mi-e dor de-o vară de odinioară...
Mi-e dor de clipe ce nu le-am trăit, de zâmbete pe care nu le-am simțit, de trăiri care nu mi-au cuprins sufletul. Mi-e dor de soarele ce încălzește, nu doar mistuie. Mi-e dor de timpul pe care îl simți nu doar trecând, ci și umplund golurile din suflet... Mi-e dor de libertatea de a fi, de a simți, de a crea, de a îmbrățișa clipele cu puterea unui zâmbet sincer și neforțat. 

Mi-e dor de curcubee ce confirmă faptul că nu e prea târziu. Mi-e dor de discuții lungi, de zile pline... Mi-e dor de tot ce-a fost și nu poate să mai fie... Mi-e dor de parfumul clipelor de cândva. Mi-e dor să-mi fie potolit măcar puțin dorul...


Dar timpul nu se-ntoarce. Și nici nu se oprește. Iar dorul continuă să doară, să ardă și să ne amintească de faptul că, în ciuda tuturor viselor care se aștern și se cer a fi împlinite...nimic nu va mai fi ca altădată. Nimic nu va mai fi ca-n visurile frumoase în care ne încredem. Nimic nu se va schimba. Nimic nu va reveni... Niciodată!

Marinela Lungu
28.07.2016

vineri, 22 iulie 2016

Lumea judecă


Lumea judecă. Fără să întrebe, fără să se intereseze. Judecă orice, pe oricine. Judecă pentru a crea subiect de discuție, pentru a nu rămâne în urmă, pentru a nu se plictisi. Judecă din bârfe auzite, nu din adevăruri confirmate. Judecă din neavând ce face. 

Judecă pe cel care suferă, considerând că este un nerecunoscător, un nevrednic, un vulnerabil fără a ști  câte dureri tăinuite are, câte lacrimi ascunse, câte cuvinte nerostite, câte răni nevindecate…
Judecă pe cel care este fericit, considerând că este un distrat, un căscat, un fudul fără a ști că este fie o fericire meritată după o îndelungă perioadă de suferință, fie este doar o mască a fericirii pentru a ascunde toate umbrele care-l urmăresc…
Judecă pe cel care iubește, căutându-i motive pentru care nu ar trebui s-o facă, acuzându-l de prea multă implicare emoțională, de prea multă afecțiune, de prea mult suflet, de prea multă…dragoste. 
Cum poate fi dragostea prea multă? Cum poate fi ea de prisos? Cum poate viețui cineva fără a iubi și a fi iubit?
Indiferent în ce mod, în ce circumstanțe și între ce oameni se naște iubirea, ea NU trebuie judecată. Nimeni nu are dreptul să o facă, pentru că e vorba de iubire – sentimentul suprem pe care nici Dumnezeu nu-și permite să-l judece. Cum ar putea s-o facă, de vreme ce El a creat lumea din dragoste? Cum să judeci oamenii ce se iubesc, chiar dacă ei n-au dreptul s-o facă? Poate circumstanțele sunt nepotrivite, dar asta nu le interzice dreptul la iubire, la mângâiere, la duioșie. Fiecare om are nevoie să aparțină altuia. Nu doar formal. El are nevoie să simtă că locuiește cu adevărat în sufletul cuiva. Are nevoie să simtă afecțiune, grijă, tandrețe. Are nevoie să se simtă iubit, ocrotit, adorat.
Iubirea, adevărata iubire nu poate fi păcat, nici greșeală, nici blestem. Păcat și greșit este să judecăm iubirea!

Lumea judecă și pe cel căruia îi este dor, acuzându-l de dependență, de abuz de sentimente, de văicăreală. Dar cum să trăiască un om fără a-i fi dor de cineva? Oricât de dureros ar fi dorul, cu mult mai cumplită este lipsa lui…
Judecă pe cel singur, catalogându-l în rândul celor pierduți, desconsiderându-l, luându-l drept un izolat, un obsedat, un tenebros fără a ști că singurătatea lui este, de fapt, un beneficiu pe care și-l acordă atunci când nu se regăsește în mulțime. Oare nu e de un million de ori mai cumplit să te simți singur între oameni, decât a fi realmente singur…cu tine?


Lumea judecă. Nejustificat. Nu are nevoie de niciun adevăr, căci se autoproclamă judecător suprem. Păcat că nu realizează că unicul cu puterea de a judeca este Dumnezeu. Și El nu o face, pentru că ne iubește. Iar noi cum procedăm în schimb? Judecăm iubirea? Judecăm (ne)fericirea? Judecăm sentimentele ce ne-au fost plantate în suflet? Oare când nu vom mai judeca? Când vom înțelege că nimic nu se întâmplă fără un motiv? Toate sunt dirijate de către Cineva care știe cel mai bine ce și de ce…

Marinela Lungu
22.07.2016

miercuri, 13 iulie 2016

Cum să nu-ți fie dor de nimeni?

Am auzit pe cineva aruncând replica: Mie nu mi-e dor de nimeni.
N-am putut să nu mă întreb: Cum să nu-ți fie dor de nimeni? Oare este cu putință asemenea lucru?

Oare a nu-ți fi dor nu înseamnă a fi indiferent, a fi nepăsător, a fi egoist și prin urmare a te gândi doar la tine, la binele tău, la privilegiile tale și a uita de cei din jurul tău?
Oare a fi indiferent față de ceilalți nu înseamnă totodată a fi și egoist?
Oricât de bine nu ne-ar fi în viață, niciodată nu ne va fi suficient de bine încât să recunoaștem asta. Mereu vom dori ceva mai mult, mereu vom cere altceva, mereu ne vom nemulțumi și ne vom văicăra...

Pentru că oricât de multe n-am avea, oricât de mult nu ne-am desfăta, oricât de multe avantaje n-am avea, vom simți o lipsă acută de satisfacție provocată de acest egoism care ne „îndeamnă” să păstrăm totul pentru noi...
Un om nu poate să fie complet fericit ascuns într-un bârlog. El nu poate să dăinuiască, să crească spiritual, să se bucure de tot ce-l înconjoară dacă se lasă pradă indiferenței și egoismului care nu fac decât să subjuge și să roadă bucăți de carne vie din suflet, până-l termină de tot...

E înfiorător să trăiești fără a te gândi la cineva. E înfiorător să trăiești doar pentru tine. E înfiorător să trăiești gândindu-te doar la ceea ce te-ar avantaja pe tine, ceea ce ți-ar prii ție, ceea ce ți-ar plăcea ție. E înfiorător să trăiești rezumând totul la propriul „eu”.

Cum să nu-ți fie dor de nimeni? Cum să nu-ți pese de nimeni? Cum să nu simți nevoia de a îmbrățișa pe cineva, să-i spui că-l iubești?

E dureros să-ți fie dor de cineva, dar e de-a dreptul îngrozitor să nu-ți fie dor de nimeni...

Marinela Lungu
13.07.2016

sâmbătă, 2 iulie 2016

Fragment "Infinitul dintre noi. Treisprezece. "

Astăzi, în premieră, un fragment din cel de-al doilea roman (nepublicat încă), "Infinitul dintre noi. Treisprezece. "
Un roman de dragoste scris cu speranță, cu dor, cu visuri, cu sete de iubire. Un roman despre prejudecăți, interdicții, impedimente și o dragoste explozivă ce nu poate fi controlată, distrusă și oprită nici măcar de acest TREISPREZECE care vine asemeni unei furtuni ce vrea să devoreze totul fără milă...
Uneori este nevoie de curaj pentru a ajunge în brațele omului iubit... Nimic nu e simplu, dar e de-a dreptul tragic atunci când, din teama de risc te oprești, cedezi și te resemnezi. Astfel, riști să pierzi tot ce poate fi mai prețios...
"Infinitul dintre noi" vine să spargă un zid... Poate cel mai mare și cel mai dur...

" -  Ce te frământă?, m-a întrebat apropiindu-se. Spune-mi, Svetlana, spune-mi totul fără pic de frică...
-   Tocmai asta simt: frică.
-   De ce ți-e frică?
-  Nu știu... Nu îți pot răspunde. Nu cred că ar exista un răspuns concret.
-   Mă tulburi. Spune-mi, ce ți se întâmplă?
- Ce simt copacii când rămîn goi toamna? Ce simt frunzele care se usucă în bătaia vîntului? Ce simt stropii de apă care îngheață iarna? Ce simte pământul cînd rămâne pustiu? Asta mă înspăimântă și pe mine: teama c-aș rămîne goală, lipsită de vlagă, rece, pustie, singuratică într-o lume străină... 

 Lacrimile fierbinți începură să-mi alunce pe obraz. Cu toată fierbânțeala lor, eu simțeam că mă răcesc și îngheț... El m-a privit îngândurat, apoi, așezându-se lângă mine și-a întins brațele calde, îmbrățișându-mă pătimaș. L-am strâns cu foc la pieptul meu, lăsând tot năduful sufletesc pe umerii lui puternici. M-am ascuns între brațele sale ca un copil mic și speriat. În fond, asta eram: un copil care se temea c-ar putea fi abandonat în plină iarnă. Și poate nu l-ar  fi speriat atât de mult acea iarnă, dacă n-ar fi trecut prin ea...și nu o singură dată...Ci poate chiar de peste treisprezece ori...


-   N-ai să rămîi niciodată asemeni copacilor goi, mi-a șoptit cu vocea blândă. Eu voi fi mereu cel care va cânta în frunzișul tău primăvăratic.
-   Și dacă frunzele se vor usca, vor cădea, iar toamna se va năpusti asupra mea?
-   Știi că dragostea are capacitatea de a preschimba orice anotimp într-o primăvară ca-n povești?
-   Dragostea... Dar dacă exact această dragoste mă va părăsi?
-   Cum să părăsească omul pentru care s-a născut?! Știi când ne naștem cu adevărat? Atunci când întâlnim persoana capabilă să ne renască și să trăim alături de ea dincolo de toate Veșniciile. Eu m-am născut când te-am întâlnit pe tine! 

Am surâs. Ce aș fi putut să-i spun? Că-l iubesc? Ar fi fost prea puțin. Cum să spun ceea ce cuvintele nu au capacitatea să exprime? În fața marilor sentimente până și cuvintele îngenunchează... "

Marinela Lungu
02.07.2016