Fragment "Infinitul dintre noi. Treisprezece. "

Astăzi, în premieră, un fragment din cel de-al doilea roman (nepublicat încă), "Infinitul dintre noi. Treisprezece. "

Un roman de dragoste scris cu speranță, cu dor, cu visuri, cu sete de iubire. Un roman despre prejudecăți, interdicții, impedimente și o dragoste explozivă ce nu poate fi controlată, distrusă și oprită nici măcar de acest TREISPREZECE care vine asemeni unei furtuni ce vrea să devoreze totul fără milă...

Uneori este nevoie de curaj pentru a ajunge în brațele omului iubit... Nimic nu e simplu, dar e de-a dreptul tragic atunci când, din teama de risc te oprești, cedezi și te resemnezi. Astfel, riști să pierzi tot ce poate fi mai prețios...

"Infinitul dintre noi" vine să spargă un zid... Poate cel mai mare și cel mai dur...

" -  Ce te frământă?, m-a întrebat apropiindu-se. Spune-mi, Svetlana, spune-mi totul fără pic de frică...

-   Tocmai asta simt: frică.

-   De ce ți-e frică?

-  Nu știu... Nu îți pot răspunde. Nu cred că ar exista un răspuns concret.

-   Mă tulburi. Spune-mi, ce ți se întâmplă?

- Ce simt copacii când rămîn goi toamna? Ce simt frunzele care se usucă în bătaia vîntului? Ce simt stropii de apă care îngheață iarna? Ce simte pământul cînd rămâne pustiu? Asta mă înspăimântă și pe mine: teama c-aș rămîne goală, lipsită de vlagă, rece, pustie, singuratică într-o lume străină... 

 Lacrimile fierbinți începură să-mi alunce pe obraz. Cu toată fierbânțeala lor, eu simțeam că mă răcesc și îngheț... El m-a privit îngândurat, apoi, așezându-se lângă mine și-a întins brațele calde, îmbrățișându-mă pătimaș. L-am strâns cu foc la pieptul meu, lăsând tot năduful sufletesc pe umerii lui puternici. M-am ascuns între brațele sale ca un copil mic și speriat. În fond, asta eram: un copil care se temea c-ar putea fi abandonat în plină iarnă. Și poate nu l-ar  fi speriat atât de mult acea iarnă, dacă n-ar fi trecut prin ea...și nu o singură dată...Ci poate chiar de peste treisprezece ori...

-   N-ai să rămîi niciodată asemeni copacilor goi, mi-a șoptit cu vocea blândă. Eu voi fi mereu cel care va cânta în frunzișul tău primăvăratic.

-   Și dacă frunzele se vor usca, vor cădea, iar toamna se va năpusti asupra mea?

-   Știi că dragostea are capacitatea de a preschimba orice anotimp într-o primăvară ca-n povești?

-   Dragostea... Dar dacă exact această dragoste mă va părăsi?

-   Cum să părăsească omul pentru care s-a născut?! Știi când ne naștem cu adevărat? Atunci când întâlnim persoana capabilă să ne renască și să trăim alături de ea dincolo de toate Veșniciile. Eu m-am născut când te-am întâlnit pe tine! 

Am surâs. Ce aș fi putut să-i spun? Că-l iubesc? Ar fi fost prea puțin. Cum să spun ceea ce cuvintele nu au capacitatea să exprime? În fața marilor sentimente până și cuvintele îngenunchează... "

Marinela Lungu

02.07.2016