Declarație de dragoste

    N-am crezut niciodată că dragostea poate lua atâtea forme, că poate fi atât de mare și poate să crească, clipă de clipă, din ce în ce mai tare. N-am crezut că poate exista un om care să te facă să râzi chiar și atunci când te sufoci în plâns. N-am crezut că te poți topi, la propriu și la figurat, atunci când vezi doi ochi, un zâmbet și un chip plin de lumină.

    Știu că, atunci când iubim, suntem mari! Dar eu mă simt din ce în ce mai mică în fața acestui sentiment de profundă gingășie și tandrețe. Simt, uneori, că nu sunt în stare să spun și să manifest atât cât sunt în stare să simt, să nutresc.

   Pentru că această iubire este izvorul meu cu apă cristalină. Această iubire este sursa mea de viață. Această iubire este stimulul meu și cea mai de preț armă împotriva răutății. Această iubire este legătura mea cu Cerul. Această iubire este averea mea cea mai mare. Și cred, cu desăvârșire, că această iubire este răspunsul de la Dumnezeu pentru tot ce am reușit să fac eu frumos și bine în această lume.

    A venit când nu mă așteptam și nici nu știam cum se simte un asemenea sentiment. S-ar spune că nu l-am căutat și nu m-am rugat pentru el, deși, numai eu știu că l-am căutat în orele mele de cumplită singurătate și dezamăgire în oameni, în prieteni și prietenii. L-am căutat în nesfârșitele mele întrebări și nedumeriri, în marile mele dureri și tristeți nemângâiate. Cu adevărat, credeam că nu poate exista vreun sentiment care să mângâie suficient toate câte m-au durut.

   Însă, minunile există, și apar tocmai atunci când parcă ești obișnuit cu întunericul, cu răceala, cu indiferența și tristețea. Minunile apar ca un o binecuvântare și ne îmbrățișează întreaga ființă cu tot cu lacrimi, cu răni, cu neliniști și complexe adunate în timp.

   Astăzi, un singur om e în stare să mă readucă la starea de visare, de bucurie și speranță. Un singur om mă poate topi de drag. Un singur om mă poate salva de teama coșmarurilor mele. Un singur om mă poate cuprinde cu aripi de Înger blând și prin ale sale cuvinte dulci, mă face să cred că și mâine va răsări soarele. Un singur om îmi dă putere chiar și atunci când eu însămi devin o povară pentru mine și simt că nu aparțin acestei lumi. Un singur om mă ridică, mă face să zbor și mă face să simt că viața este cu adevărat o mare binecuvântare.

   Mulțumesc, Doamne, pentru acest om pe care eu îl numesc SURIOARĂ!

    Te iubesc cât nu se poate spune și cât nu voi putea niciodată să redau, oricât aș scrie!

Marinela Lungu

06.04.2022

 

Prietenii

     Prietenii... e atât de bine să-i ai! Să te bazezi pe ei, să-ți pui speranțe în ei, să-i apropii de casa sufletului tău și să-i lași să se simtă nu doar musafiri, ci și stăpâni: să le oferi aceleași drepturi, aceleași oportunități și aceleași comodități. Cu regret însă, ei uită că pachetul de drepturi conține și responsabilități, iar prima și cea mai importantă dintre ele este să mențină casa CURATĂ, să nu o întineze, să nu aducă noroi și să nu-și bată joc de ceea ce e în interior.

     E frumos să aduni în jurul tău oameni și să-i vezi zâmbindu-ți, împărtășindu-ți valorile și idealurile de viață, să nu te simți singur în lumea aceasta rece și meschină! E frumos să găsești pe cineva cu care rezonezi. E frumos să știi că există cineva care ar fi în stare să-ți dea o mână de ajutor, să-ți aline durerile la vreme de necaz și să-ți țină umbrela deasupra sufletului atunci când plouă.

     Însă, din păcate, realitatea lovește orice vis. Și tocmai atunci când adăpostești în casa sufletului tău prieteni și legi prietenii, sosește momentul în care te pomenești că acea casă a sufletului ți-a fost vandalizată, că peste tot sunt numai urme de noroi și murdărie, că cele mai de preț lucruri pe care le păstrai cu sfințenie, au fost distruse. Acele lucruri pe care tu le numești încredere, loialitate, reciprocitate, respect. Nimic nu mai e la locul său. Totul e distrus.

     Și nu-ți rămâne decât să te privești în oglindă și să realizezi că nu e nimeni care să-ți țină umbrelă, că nimănui nu-i pasă că în casa ta plouă, iar tavanul e spart și lacrimile îți inundă până și cel mai ascuns colțișor al inimii, că niciun prieten dintre toți care au stat la masă cu tine, nu-ți aleargă în ajutor, că nimeni nu-ți răspunde la telefon și toți te ignoră printr-un gest rece și tăios.

     Într-un final, înțelegi că ai investit în gol. Înțelegi că nimeni nu a apreciat eforturile tale. Înțelegi că la bine, toți se avântă să-ți fie alături, dar necazul, durerea și suferința tranformă „prietenii” în trădători care nu se răspund, nu vin și nu vorbesc. În definitiv, oamenii fățarnici sunt oameni slabi și falși – ei nu rezistă furtunii, așa că preferă să fugă și să se ascundă, chiar dacă în joc e tocmai omul care i-a adăpostit pe ei, cândva, de furtună în propria casă.

Marinela Lungu

11.03.2022

Trăind pentru alții

     Mai mereu trăim pentru alții. Alergăm, agonisim, ne grăbim să-i mulțumim pe cei din jur, să-i facem mândri, bucuroși, să-i vindecăm de dureri, de traume și neiubire, să le umplem golurile sufletești și să-i ajutăm să-și depășească temerile și nesiguranțele. Trăim pentru ei, în speranța că tot timpul pe care îl investim în ei, va fi unul benefic pentru sufletele lor. Trăim pentru ei și ne punem toată speranța în fericirea lor, nu în cea proprie. Ne hrănim din zâmbele lor, din bucuriile și reușitele lor, iar viața noastră personală, practic, dispare.

     Suntem nerăbdători să le oferim tot ce avem noi mai de preț. Până și ultimul dram de lumină, până și ultimul licăr de speranță și chiar ultimul bănuț din buzunar, fiind ferm convinși că astfel îi bucurăm, îi împlinim și îi facem fericiți. Atât de fericiți, încât credem că ne-am putea hrăni și noi din fericirea lor. În realitate însă, noi rămânem din ce în ce mai flămânzi, pentru că nu mai avem timp de nevoile noastre, de bucuriile noastre, de durerile noastre. Vindecăm rănile altora, iar ale noastre devin tot mai adânci, ștergem lacrimile altora, iar ale noastre continuă să curgă, umplem golurile altor suflete, iar ale noastre devin din ce în ce mai pustii... 

     Toată această jertfă în numele iubirii de aproapele nostru este o adevărată artă, însă și ea trebuie să aibă limite, pentru că, uitând să ne îngrijim de nevoile și durerile noastre, viața trece pe lângă noi fără să observăm. Devenim tot mai nefericiți, iar la un moment dat ne trezim la realitate și nu înțelegem cum de am ajuns să trăim într-o viață străină, având sufletul împovărat de griji, probleme și neîmpliniri care ne trag în jos și întreaga noastră existență devine un iad care ne arde aripile.

     Nu putem trăi la nesfârșit având drept scop să-i mulțumim pe cei din jur, oricât de mult i-am iubi. Fiecare om își are propriile nevoi de care trebuie să se îngrijească, altfel ajunge să se sacrifice atât de mult, încât va veni un moment în care nu se va mai recunoaște și nu va găsi cale de întoarcere către lumea lui, către viața lui și către ceea ce-l face fericit și împlinit.

Marinela Lungu

19.01.2022

Tristețe de iarnă

     E iarnă. Cad fulgi, dar nu din cer, ci din ochi. Ninge cu lacrimi de gheață, cu amintiri, cu dor, cu neputință. E iarnă mai mult în interior decât în exterior. Avalanșe de zăpadă cotropesc meleagurile inimii, acoperind-o până când rămâne aproape fără suflare. Viscolul se întețește cu fiecare clipă ce trece, iar sufletul, însingurat, tremură și îngheață la răscrucea dintre a fost și este. Afară e o frumusețe de nedescris. Orașul împodobit cu brazi, cu luminițe și zâmbete. Clopoței zglobii se aud din depărtări. Oamenii, grăbiți, cuprinși de euforia sărbătorilor ce vin, inundă magazinele, căutând cele mai potrivite cadouri pentru cei dragi, cele mai gustoase alimente pentru o masă copioasă de sărbătoare, cele mai colorate decorațiuni pentru casă. Îmbulzeală peste tot. Grabă. Nervi. Și… o tristețe neînțeleasă. Pentru că în ciuda faptului că toți se grăbesc să pregătească totul pentru o sărbătoare perfectă, uită să se bucure de perioada în sine, de ceea ce reprezintă iarna, de ceea ce înseamnă cu adevărat o sărbătoare. În graba de a reuși totul, uităm să fim fericiți…

     Exteriorul mișună de prea multe preocupări, în timp ce interiorul – mocnește într-o durere surdă, neînțeleasă, confuză și grea. O durere care nu trece, ci se intensifică odată cu secundele care se scurg în grabă. E trist să privești totul ca un spectacol din care nu faci parte, să simți că te-ai desprins de lumea în care trăiești și orice pas al ei îți provoacă încă o rană care sângerează. E trist să nu vezi bucurie în sărbători, în lumini, în pregătiri. E trist să stai la colț de stradă și să-i vezi pe toți grăbindu-se prin magazine, grăbindu-se pe la casele lor, împodobind brazi și cântând colinde, în timp ce în sufletul tău susură numai glasul tăcut al singurătății, al tristeții care nu are un motiv concret, dar nici un sfârșit exact. E trist să simți că lumea ta interioară s-a divizat în două părți total neproporționale, care nu relaționează între ele și nu se potrivesc. Și cel mai trist este faptul că trebuie să reziști într-o lume care se petrece, pe când lumea din interiorul tău e plină de amintiri grele, de lacrimi de gheață, de doruri nemângâiate și confuzii apăsătoare.

     Există momente în care iarna e în tine: ninge, viscolește, îngheață și simți că orice încercare de a te împotrivi viforului este inutilă, întrucât cea mai mare avalanșă este chiar în interiorul tău. Și realizezi că nu este o iarnă care îți bucură sufletul, ci una care ți-l face din ce în ce mai greu, de parcă-ai purta o haină grea pe umeri, care devine tot mai apăsătoare și în loc să țină de cald, ea devine din ce în ce mai rece…

Marinela Lungu

19.12.2021 

 

Apus singuratic

 Plouă.

Mă sufoc în potopul propriilor gânduri.

La ceas de noapte – apus singuratic.

Ce triste sunt străzile scăldate în ploaie!

Ce triste sunt sufletele scăldate în lacrimi!

Nelămuriri hoinare mă apasă ca o piatră grea

Pe inimă.

Și stări confuze, nostalgii târzii

Într-un amestesc de dureri de gheață

Mă-nfășoară, mă zdrobesc.

Nemilos, cuvintele mă spintecă

Precum o armă grea, ca de război.

Să strig, să fug – n-am cum, n-am unde,

Căci mă sufoc în potopul propriilor gânduri

La ceas de noapte – apus singuratic.

Marinela Lungu

11.12.2021

Invidie și recunoștință

     Era o toamnă târzie. La apus, soarele făcea frunzele să strălucească și mai tare. Parcul era îmbrăcat în veșminte de diferite culori: galben, orange, cafeniu.

     Un bărbat stătea pe una dintre băncile din parc. Era tăcut, singur și îngândurat. Purta ochelari de soare. Dintr-odată, s-a apropiat un necunoscut. S-a așezat lângă el și l-a privit insistent preț de câteva minute. Nevăzând vreo reacție, a început să vorbească:

  – Știi, te invidiez.

     Bărbatul, deși tăcut și liniștit, s-a cutremurat și i-a răspuns:

  – Nu ai de ce.

 – Sigur că am. Astăzi am uitat ochelarii de soare acasă și mi-e atât de greu să mă descurc fără ei. Acest soare strălucitor este de-a dreptul enervant.

     Bărbatul a oftat, și-a scos ochelarii de soare și a răspuns aproape în șoaptă:

   – Îți mulțumesc!

 – De ce? s-a mirat necunoscutul, făcând ochii mari.

 – Sunt orb, însă datorită ție, știu că astăzi este soare afară…

    Să nu invidiezi, niciodată, pe nimeni pentru ceea ce are. Mulțumesc pentru ceea ce ai tu! Fiecare zi este un dar, fiecare clipă este o binecuvântare, iar ceea ce ți se pare firesc este, de fapt, o minune de la Dumnezeu! Bucură-te pentru că vezi, pentru că auzi, pentru că mergi, pentru că poți îmbrățișa, pentru că poți simți, pentru că poți vorbi, pentru că poți iubi și fă exact aceste lucruri din toată inima: ÎMBRĂȚIȘEAZĂ, IUBEȘTE, SIMTE, TRĂIEȘTE, BUCURĂ-TE și MULȚUMEȘTE!

  Marinela Lungu

  17.11.2021

Fără răspuns

De ce, oare, ai plecat? În care dimensiune a vieții să te caut? Unde să te aștept, ca să poți veni? Dacă-ar exista un loc, o zi, un moment în care-aș ști că pot să te văd, aș abandona tot ce înseamnă realitate, și aș veni numai ca să mai văd o dată ochii tăi și să simt căldura privirii tale. Mă pierd în căutări zadarnice, printre frunze care nu fac decât să-mi amintească că nu ești, printre întrebări care mă macină și sapă adânc în inima mea. Încerc să-mi mențin echilibrul în lumea asta abrsurdă. Încerc să privesc înainte, chiar dacă totul e ceață și fum pentru mine. Încerc să râd și să-mi înăbuș strigătul lăuntric. Uneori ies învingătoare, dar la ce bun, dacă eu tot tristă rămân?

Nu pot să mă amăgesc la nesfârșit și să neg absența ta. Mă întreb adesea, dacă într-adevăr, viața e formată din perioade: mai triste, mai fericite, mai dulci sau amare. Și dacă-ar fi așa, speranța că va urma și acea perioadă luminoasă, mă menține la suprafață.

Amintirea, rugăciunea și speranța sunt singurul mod prin care pot să fiu cu tine. Amintirea ține de trecut și te regăsesc mereu acolo, cu acea seninătate inconfundabilă. Rugăciunea e prezent: aici, acum, clipă de clipă. Te port în rugăciuni și te simt constant în sufletul meu. Ești gura mea de lumină, atunci când simt că mă sufoc. Iar speranța e viitorul... Pentru că în adâncul inimii mele, eu încă sper că o să vii. Nu știu când, nu știu cum, dar dacă va mai fi să întâlnesc vreodată ochii tăi, înseamnă că fericirea nu e un mit.

Dar așteptarea e cruntă. Rece. Ca o toamnă în care frunzele își părăsesc copacii cu indiferență, iar aceștia privesc, neputincioși, într-o tăcere dureroasă, prin care își acceptă destinul de a rămâne singuri. Dar cel mai dureros nu este neapărat să rămâi singur, ci să te simți cu adevărat singur: să înțelegi că nu poți pune pe umerii nimănui ceea ce te macină și nu e nimeni care să înțeleagă de ce în suflet plouă, bate vântul, e frig și pustiu...

De ce oare, nu ești? De ce nu vii măcar în vis să mă asculți? De ce nu vii măcar pentru jumătate de oră, să scoți câte un spin din sufletul meu? Să asculți picăturile de ploaie... Să oprești furtuna... Să chemi soarele... Să cânte Îngerii... Să deschizi Porțile Raiului... De ce? Fără răspuns.

Marinela Lungu

03.11.2021