Pe
vremea când pământu-i însetat,
Iar
arșița insistă să-l lase fără roadă,
Sfios,
din greu, se luptă – un mugur să răsară,
Să
crească, să-nflorească, să prindă o culoare,
Și
formă, și parfum. E mic, dar vrea să fie mare.
Vrea
să fie, într-o zi, o floare.
Și-n
timp ce luptă crunt cu ploaia, cu furtuna,
Încearcă
să rămână drept când fulgerul lovește,
Când
grindina îngheață, când soarele topește.
Ridică
fruntea sus, privind în depărtare –
Un
mugur mic, visând să fie floare.
O
fi departe timpul în care va-nflori,
Dar
crede cu tărie că ziua va veni.
Și
chiar de-i greu să țină piept
Hainelor
nopți reci,
Zâmbește!
Și visează –
Va
deveni-ntr-o zi, o floare!
Ajunge, astfel, să capete culoare,
Are
petale, parfum – adevărată floare!
Încântă
privirile curioșilor ce trec,
Și
printre dinți se-ntreabă:
„Pe vreme rea și din pământ neroditor,
Cum e cu putință că mai răsar și
flori?”
Dar
floarea, spre-a-i surprinde,
Parfum
duios sporește,
Și
se-nalță spre lumină,
Cu
dor, cu bucurie!
Dar
vine noaptea iară –
Și
pare tot mai lungă.
Iar
dimineața, floarea, nu vede soare,
Nici
cer. Nici păsări.
E-ntuneric.
Petalele
– zdrobite. La rădăcină – frig.
Oricât
fruntea o-nalță, în zare e pustiu.
Aude
pași de trecători, iar vocile-s de groază:
„Cum, peste noapte, dintr-un pământ
neroditor,
Cu soare prea puțin și ploi
reci, și furtuni –
E plin de buruieni! E plin de
roadă rea.
Nici urmă de vreo floare.”
Tristețea
vocilor înlăcrimează floarea.
Ar
vrea să strige, să-i oprească,
Să
spună lumii că trăiește,
Să
dea de veste că respiră,
Că
are viață, parfum, are culoare –
Că
printre buruieni, există, totuși, floare!
Zadarnic,
însă, căci grăbiți,
Țăranii
vin cu coasa în spinare,
Strivesc,
fără-a privi în jur,
Fără
s-aștepte.
Și
prima buruiană, lovită crunt de coasă
E
chiar o floare. Vai, o floare?!
Și
când se uită, mirat, cu inima-n jumate'
Spre
cea pe care tocmai a smuls-o din pământ
Omul
se miră. Oftează. Și constată:
Dintr-un
pământ neroditor,
Cu
ploaie și furtună
A
răsărit o floare. Doar una.
Și-n
rest – buruiană.
Dar
coasa a strivit-o pe cea dintâi, crezând
Că
tot pământul, cât se-ntinde
E
plin de buruieni și trebuie cosite.
Sărman
ochi de trecător, grăbit, hain
Ce
n-a știut să vadă –
O
floare numai.
Văzând,
în schimb, un lan de buruieni…
Marinela Lungu
07.06.2021