Floarea și buruiana

 Pe vremea când pământu-i însetat,

Iar arșița insistă să-l lase fără roadă,

Sfios, din greu, se luptă – un mugur să răsară,

Să crească, să-nflorească, să prindă o culoare,

Și formă, și parfum. E mic, dar vrea să fie mare.

Vrea să fie, într-o zi, o floare.

 

Și-n timp ce luptă crunt cu ploaia, cu furtuna,

Încearcă să rămână drept când fulgerul lovește,

Când grindina îngheață, când soarele topește.

Ridică fruntea sus, privind în depărtare –

Un mugur mic, visând să fie floare.

O fi departe timpul în care va-nflori,

Dar crede cu tărie că ziua va veni.

 

Și chiar de-i greu să țină piept

Hainelor nopți reci,

Zâmbește! Și visează –

Va deveni-ntr-o zi, o floare!

 

Ajunge, astfel, să capete culoare,

Are petale, parfum – adevărată floare!

Încântă privirile curioșilor ce trec,

Și printre dinți se-ntreabă:

„Pe vreme rea și din pământ neroditor,

Cum e cu putință că mai răsar și flori?”

Dar floarea, spre-a-i surprinde,

Parfum duios sporește,

Și se-nalță spre lumină,

Cu dor, cu bucurie!

 

Dar vine noaptea iară –

Și pare tot mai lungă.

Iar dimineața, floarea, nu vede soare,

Nici cer. Nici păsări.

E-ntuneric.

Petalele – zdrobite. La rădăcină – frig.

Oricât fruntea o-nalță, în zare e pustiu.

Aude pași de trecători, iar vocile-s de groază:

„Cum, peste noapte, dintr-un pământ neroditor,

Cu soare prea puțin și ploi reci, și furtuni –

E plin de buruieni! E plin de roadă rea.

Nici urmă de vreo floare.”

 

Tristețea vocilor înlăcrimează floarea.

Ar vrea să strige, să-i oprească,

Să spună lumii că trăiește,

Să dea de veste că respiră,

Că are viață, parfum, are culoare –

Că printre buruieni, există, totuși, floare!

Zadarnic, însă, căci grăbiți,

Țăranii vin cu coasa în spinare,

Strivesc, fără-a privi în jur,

Fără s-aștepte.

Și prima buruiană, lovită crunt de coasă

E chiar o floare. Vai, o floare?!

Și când se uită, mirat, cu inima-n jumate'

Spre cea pe care tocmai a smuls-o din pământ

Omul se miră. Oftează. Și constată:

 

Dintr-un pământ neroditor,

Cu ploaie și furtună

A răsărit o floare. Doar una.

Și-n rest – buruiană.

Dar coasa a strivit-o pe cea dintâi, crezând

Că tot pământul, cât se-ntinde

E plin de buruieni și trebuie cosite.

Sărman ochi de trecător, grăbit, hain

Ce n-a știut să vadă –

O floare numai.

Văzând, în schimb, un lan de buruieni…

Marinela Lungu

07.06.2021