joi, 1 august 2019

Primul capitol din romanul "Să nu mă lași" de Marinela Lungu

1.

    În noaptea dintre ani eram într-un restaurant luxos. Muzică. Dansuri. Oameni aleși. Elita orașului, și nu numai, printre care mă aflam și eu...departe de toți. Cei prezenți, la patru ace, se veseleau: unii comentau ceva, alții bârfeau. Masa de sărbătoare era plină de bunătăți. Luminițe colorate umpleau sala, oferind un joc spectaculos. Doamnele aveau buzele date cu ruj, doar eu aveam pe buze gustul sărat al lacrimilor. Toate purtau rochii elegante, de dantelă sau de piele, unele lungi, altele mai scurte, doar eu o rochie mai simplă, puțin largă pe mine, unica ce-o aveam pentru ieșiri. Toate aveau părul coafat. Unele buclat, altele drept, numai al meu prins la spate cu o agrafă. În timp ce majoritatea dansa, eu stăteam pe scaun și priveam la mișcările hazardate de pe ring. Mă simțeam țintuită. Oricât încercam, nu reușeam să scap de tristețea ce-mi încolțise sufletul.


    – Ce te-a întors pe dos? m-a întrebat ironic soțul.
    – Știi prea bine ce...


Mă faci de rușine. Măcar aici fii în rând cu lumea. Acasă, oricum, nu ești bună de nimic.
         Parcă tu ai fi..

Mi-e silă de tine. Ești o pacoste. Cine, naiba, mi te-a scos în cale? Niciodată n-ai fost suficient de femenină.
M-au podidit lacrimile înainte de a-și termina insultele, apoi i-am spus printre suspine:

Nu uita că pe această pacoste (care n-a fost niciodată suficient de femenină) tu ai făcut-o nespus de nefericită.
     Am ieșit din sală pornind spre cofetărie. M-am așezat într-un fotoliu, plângând. Eram un suflet rătăcit prin furtuna vieții care m-a aruncat în brațele unui bărbat materialist. Toate eforturile mele de a-l înnobila s-au dovedit inutile: el îmi răspundea mereu vorbe urâte. Orice faptă mi-era blamată, orice cuvânt mi-era întors. De ani buni mă simțeam inutilă și nepricepută, încercam zadarnic să topesc un bolovan de gheață. De ani buni mă străduiam să-l transform pe el într-un bărbat mai bun pentru mine sau pe mine într-o soție mai bună pentru el. Și, spre nefericirea mea, niciodată  n-am reușit.
      Ieșeau femei, ieșeau bărbați, eu mă simțeam ca o umbră. Strângeam lacrimile în batistă și încercam să mă fac nevăzută. Mi-era rușine. Ei erau aranjați, pe când eu...
     În timp ce îmi ștergeam fața, din sală a ieșit un bărbat care m-a examinat din mers, dar n-a spus niciun cuvânt. Apoi își făcu o cafea și s-a întors spre mine.

Să vă servesc cu o cafea?
Una tare, vă rog, i-am răspuns.
Cât de tare?
Cât mai tare. Vreau să mă întărească.

     Mi-a oferit pliticos cafeaua. Am băut-o fără poftă. Era amară ca sufletul meu și tare cum nu am fost niciodată... 

       – Vă simțiți mai bine?
             – Faceți-mi o favoare, dacă se poate.
             –  Cu plăcere.
–           Nu mă iscodiți cu privirea. Mi-e rușine. 
             – Suferința nu e o rușine.
     
Ba da. Suferința e plata pentru fericire. Fericirea-i un delict, iar delicvenților trebuie să le fie rușine...

     M-a privit în tăcere. Probabil mă credea nebună. Dar nu-mi păsa. Stăteam cu fața ascunsă în palme. Tocmai atunci am auzit o voce de femeie. Era îmbrăcată frumos, machiată, coafată și stilată. Avea o siluetă de invidiat. S-a apropiat de bărbatul de lângă mine, l-a atins pe umăr și i-a zis: 
  –  Am nevoie de bani.
El a scos din buzunar un pumn de bancnote și, fără a le număra, i le-a pus în mână, apoi a continuat:
        Scuzați-mă, nu m-am prezentat. Mă numesc Alexandru.
             – Îmi pare bine. Eu sunt Ella. 
       Un nume rar, dar sugestiv, constată el, adăugând: dacă aveți nevoie de sprijinul meu, mă găsiți la această adresă . Lucrez la REVIMED, un centru medical de psihoterapie. Sunt medic. Aveți aici numărul meu de telefon.
       Mulțumesc, dar...

     În aceeași clipă l-am zărit pe Andrei, soțul meu. Ieșea. M-am cutremurat, întâlnindu-i privirea. S-a uitat la mine dezaprobator. M-am ridicat, hotărâtă, el însă m-a oprit.  

      Te căutam, iubito, a zis.

     L-am privit stupefiată. El s-a apropiat de Alexandru și i-a strâns mâna, deși nu se cunoșteau.

         – De ce ai ieșit?
     Am băut o cafea.
i    – Îți duc lipsa...

     Am lăsat privirea în jos. Alexandru și-a cerut scuze și a plecat, să nu ne incomodeze. Cel care mă incomoda, de fapt, era Andrei...

          Dacă veți avea nevoie de ajutorul meu, căutați-mă, a spus, la ieșire, Alexandru.

     Rămânând față-n față cu Andrei, aveam impresia că mă aflu în fața unui călău. Urma să-i ascult sentința. Dar ceea ce a urmat a depășit cu mult scenariile din mintea mea. Mi-a tras o palmă, îmbrâncindu-mă cu putere, apoi mi-a strigat cu ură:
     Acum ți-ai găsit și  amant?! Curvo!
     Încetează, am îndrăznit să-i cer.

Furios, m-a prins de braț și m-a scos cu forța afară. M-a tras la câțiva pași de restaurant și m-a împins în zăpada rece, dând cu piciorul în mine.
     
     Tărfo, striga el.  Îți ieși din piele? Ai uitat cine ești? Am să te omor.

     Picături de sânge începuseră să-mi curgă din nas, iar zăpada rece mă tăia până la os. Răpusă de durere și umilință, l-am privit printre lacrimi, spunându-i demoralizată:

    –  Poate că am multe defecte, dar cel mai mare defect al meu ești tu.
    Închide-ți gura! Te legi cu alți bărbați. Mă faci de rușine.
    Tu te faci de rușine, nu eu.

M-a apucat de păr cu brutalitate și a strigat din nou:

–  Netrebnico!  Asta ești, mă auzi? Asta ești și asta vei rămâne!
 
     M-a împins cu fața în zăpadă, lăsându-mă acolo sângerândă, și a plecat. Am încercat să mă ridic imediat, să nu mă vadă lumea, dar o amețeală neașteptată m-a dezechilibrat. Eram rece și neputincioasă. Aproape inconștientă. Continuam să vărs lacrimi fierbinți, în speranța că poate gheața din suflet mi se va topi...

     O atingere ușoară m-a făcut să tresar. Două brațe puternice m-au luat pe sus și m-au urcat într-o mașină. Deși aveam ochii în lacrimi, am deslușit chipul. Era bărbatul de adineauri, Alexandru. Nu i-am spus nimic. Am plâns doar... Ce să-i spun? Ce să-i povestesc? Cum să mă opun? Eram sleită de puteri. Până și respirația mi se părea un chin. Pe drum, am adormit. Nu-mi păsa unde mă va duce, nici ce intenții avea acel om. Oriunde m-ar fi dus, mi-ar fi fost mai bine decât în zăpada rece. 

Primul capitol din romanul "Să nu mă lași" de Marinela Lungu,
Editura "Prut Internațional", Chișinău, 2018
Publicat cu sprijinul Ministerului Educației, Culturii și Cercetării
Comandă online aici.
01.08.2019