1.
În noaptea dintre ani eram într-un restaurant luxos. Muzică.
Dansuri. Oameni aleși. Elita orașului, și nu numai, printre care mă aflam și
eu...departe de toți. Cei prezenți, la patru ace, se veseleau: unii comentau
ceva, alții bârfeau. Masa de sărbătoare era plină de bunătăți. Luminițe
colorate umpleau sala, oferind un joc spectaculos. Doamnele aveau buzele date
cu ruj, doar eu aveam pe buze gustul sărat al lacrimilor. Toate purtau rochii
elegante, de dantelă sau de piele, unele lungi, altele mai scurte, doar eu o
rochie mai simplă, puțin largă pe mine, unica ce-o aveam pentru ieșiri. Toate
aveau părul coafat. Unele buclat, altele drept, numai al meu prins la spate cu
o agrafă. În timp ce majoritatea dansa, eu stăteam pe scaun și priveam la
mișcările hazardate de pe ring. Mă simțeam țintuită. Oricât încercam, nu reușeam să scap
de tristețea ce-mi încolțise sufletul.
– Ce te-a întors pe dos? m-a întrebat ironic soțul.
– Știi prea bine ce...
– Mă faci de rușine. Măcar aici fii în rând cu lumea. Acasă,
oricum, nu ești bună de nimic.
– Parcă tu ai fi..
– Mi-e silă de tine. Ești o pacoste. Cine, naiba, mi te-a scos
în cale? Niciodată n-ai fost suficient de femenină.
M-au podidit lacrimile înainte de a-și
termina insultele, apoi i-am spus
printre suspine:
Am ieșit din
sală pornind spre cofetărie. M-am așezat într-un fotoliu, plângând. Eram un
suflet rătăcit prin furtuna vieții care m-a aruncat în brațele unui bărbat
materialist. Toate eforturile mele de a-l înnobila s-au dovedit inutile: el îmi
răspundea mereu vorbe urâte. Orice faptă mi-era blamată, orice cuvânt mi-era
întors. De ani buni mă simțeam inutilă și nepricepută, încercam zadarnic să topesc
un bolovan de gheață. De ani buni mă străduiam să-l transform pe el într-un bărbat
mai bun pentru mine sau pe mine într-o soție mai bună pentru el. Și, spre
nefericirea mea, niciodată n-am reușit.
Ieșeau femei,
ieșeau bărbați, eu mă simțeam ca o umbră. Strângeam lacrimile în batistă și
încercam să mă fac nevăzută. Mi-era rușine. Ei erau aranjați, pe când eu...
În timp ce îmi ștergeam fața, din sală a ieșit un bărbat care m-a examinat din mers, dar n-a spus niciun cuvânt. Apoi își făcu o cafea și s-a întors spre mine.
În timp ce îmi ștergeam fața, din sală a ieșit un bărbat care m-a examinat din mers, dar n-a spus niciun cuvânt. Apoi își făcu o cafea și s-a întors spre mine.
– Să vă servesc cu o cafea?
– Una tare, vă rog, i-am răspuns.
– Cât de tare?
– Cât mai tare. Vreau să mă întărească.
Mi-a oferit
pliticos cafeaua. Am băut-o fără poftă. Era amară ca sufletul meu și tare cum
nu am fost niciodată...
– Vă simțiți mai bine?
– Faceți-mi o favoare, dacă se poate.
–
Cu plăcere.
– – Nu mă iscodiți cu privirea. Mi-e rușine.
– Suferința nu e o rușine.
– Ba da. Suferința e plata pentru fericire. Fericirea-i un delict, iar delicvenților trebuie să le fie rușine...
– Ba da. Suferința e plata pentru fericire. Fericirea-i un delict, iar delicvenților trebuie să le fie rușine...
M-a privit în
tăcere. Probabil mă credea nebună. Dar nu-mi păsa. Stăteam cu fața ascunsă în
palme. Tocmai atunci am auzit o voce de femeie. Era îmbrăcată frumos, machiată,
coafată și stilată. Avea o siluetă de invidiat. S-a apropiat de bărbatul de
lângă mine, l-a atins pe umăr și i-a zis:
– Am nevoie de bani.
El a scos din
buzunar un pumn de bancnote și, fără a le număra, i le-a pus în mână, apoi a
continuat:
– Scuzați-mă, nu m-am
prezentat. Mă numesc Alexandru.
– Îmi pare bine. Eu sunt Ella.
– Un nume rar, dar
sugestiv, constată el, adăugând: dacă aveți nevoie de sprijinul meu, mă găsiți
la această adresă . Lucrez la REVIMED, un centru medical de psihoterapie. Sunt
medic. Aveți aici numărul meu de telefon.
– Mulțumesc, dar...
În aceeași
clipă l-am zărit pe Andrei, soțul meu. Ieșea. M-am cutremurat, întâlnindu-i
privirea. S-a uitat la mine dezaprobator. M-am ridicat, hotărâtă, el însă m-a
oprit.
– Te căutam, iubito, a zis.
L-am privit
stupefiată. El s-a apropiat de Alexandru și i-a strâns mâna, deși nu se
cunoșteau.
– De ce ai ieșit?
– Am băut o cafea.
i – Îți duc lipsa...
Am lăsat
privirea în jos. Alexandru și-a cerut scuze și a plecat, să nu ne incomodeze. Cel
care mă incomoda, de fapt, era Andrei...
– Dacă veți avea nevoie de
ajutorul meu, căutați-mă, a spus, la ieșire, Alexandru.
Rămânând
față-n față cu Andrei, aveam impresia că mă aflu în fața unui călău. Urma să-i
ascult sentința. Dar ceea ce a urmat a depășit cu mult scenariile din mintea
mea. Mi-a tras o palmă, îmbrâncindu-mă cu putere, apoi mi-a strigat cu ură:
– Acum ți-ai găsit și amant?! Curvo!
– Încetează, am îndrăznit
să-i cer.
Furios, m-a prins de braț și m-a scos cu forța afară. M-a
tras la câțiva pași de restaurant și m-a împins în zăpada rece, dând cu piciorul
în mine.
– Tărfo, striga el. Îți ieși din piele? Ai uitat cine ești? Am să
te omor.
Picături de sânge
începuseră să-mi curgă din nas, iar zăpada rece mă tăia până la os. Răpusă de
durere și umilință, l-am privit printre lacrimi, spunându-i demoralizată:
– Poate că am multe
defecte, dar cel mai mare defect al meu ești tu.
– Închide-ți gura! Te legi
cu alți bărbați. Mă faci de rușine.
– Tu te faci de rușine, nu
eu.
M-a apucat de păr cu brutalitate și a strigat din nou:
– Netrebnico! Asta
ești, mă auzi? Asta ești și asta vei rămâne!
M-a împins cu
fața în zăpadă, lăsându-mă acolo sângerândă, și a plecat. Am încercat să mă
ridic imediat, să nu mă vadă lumea, dar o amețeală neașteptată m-a dezechilibrat.
Eram rece și neputincioasă. Aproape inconștientă. Continuam să vărs lacrimi
fierbinți, în speranța că poate gheața din suflet mi se va topi...
O atingere ușoară m-a făcut să tresar. Două brațe puternice m-au luat pe sus și m-au urcat într-o mașină. Deși aveam ochii în lacrimi, am deslușit chipul. Era bărbatul de adineauri, Alexandru. Nu i-am spus nimic. Am plâns doar... Ce să-i spun? Ce să-i povestesc? Cum să mă opun? Eram sleită de puteri. Până și respirația mi se părea un chin. Pe drum, am adormit. Nu-mi păsa unde mă va duce, nici ce intenții avea acel om. Oriunde m-ar fi dus, mi-ar fi fost mai bine decât în zăpada rece.
O atingere ușoară m-a făcut să tresar. Două brațe puternice m-au luat pe sus și m-au urcat într-o mașină. Deși aveam ochii în lacrimi, am deslușit chipul. Era bărbatul de adineauri, Alexandru. Nu i-am spus nimic. Am plâns doar... Ce să-i spun? Ce să-i povestesc? Cum să mă opun? Eram sleită de puteri. Până și respirația mi se părea un chin. Pe drum, am adormit. Nu-mi păsa unde mă va duce, nici ce intenții avea acel om. Oriunde m-ar fi dus, mi-ar fi fost mai bine decât în zăpada rece.
Primul capitol din romanul "Să nu mă lași" de Marinela Lungu,
Editura "Prut Internațional", Chișinău, 2018
Publicat cu sprijinul Ministerului Educației, Culturii și Cercetării
Comandă online aici.
01.08.2019