Am scris poezia asta în proză demult, dar nu își găsea locul nicăieri. Mai târziu, și l-a găsit în cel de-al doilea roman. Acolo o veți regăsi și voi, alături de o iubire nemuritoare.
Visez să mă duci departe de toate...
Să se facă noapte, iar tu să mă iei
de mănă și pentru prima dată –
Să nu-mi fie teamă de întuneric.
Să nu mă mai sperie obscuritatea ce
va cuprinde întregul meleag,
Când am scris al doilea
roman, am fost copleșită de tot felul de emoții contradictorii. Am privit
întregul subiect pe care îmi doream să-l abordez din toate unghiurile. Am trăit
fiecare stare a personajelor pe propria piele și știu cât de mult a plâns sau a
râs fiecare dintre ele. Decizia pe care am luat-o după ce l-am finisat de scris
a fost să nu dezvălui mai nimic despre el. Asta am și făcut. Titlul, subiectul,
esența este încă o enigmă pentru cititori. Ceea ce știu sigur este că fiecare
dintre cei care îl vor citi, se vor regăsi... Mai mult sau mai puțin, dar se
vor regăsi. Poate că unii nu vor recunoaște, pentru că e dureros, dar știu
sigur că ceea am scris și descris, are legătură cu fiecare dintre noi.
Pentru a vă intriga pe voi, cititorii, dar
și pentru a vă introduce în atmosfera romanului, am hotărât să filmez un
videoclip. Ideea e mai veche, dar dorința de a-l vedea realizat, a rămas la fel
de vie. Așa că, am scris un text care nu pot spune sub nicio formă că ar fi un
rezumat al romanului, ci miezul lui, esența exprimată altfel decât într-o
povestire cu fragmente și alte dezvăluiri. E adevărat că l-am scris într-o
manieră filosofică, dar nu întâmplător... Mi-am dorit să exprime cât mai bine
emoția răvășitoare de la final, pentru că este un final care trece prin toți
porii.
Ne-am mobilizat repede și în două zile am pregătit totul pentru filmări: am înregistrat vocea pe o melodie superbă (Céline Dion - My Heart Will Go On (Piano Cover), am gândit un scenariu pentru text și locurile unde vom filma. Deși a fost prima mea filmare, m-am simțit deschisă, pentru că fiecare cuvânt pe care îl rosteam, era trecut prin mine, era simțit și trăit. Vedeam, auzeam și simțeam tot ce trebuia să exprim în fața camerei. Până la urmă, cred că arta este soră cu melancolia. Una rezultă din cealaltă.
Îmi doresc să ajungă la inimile voastre
ceea ce am scris și redat în videoclip și, inclusiv, romanul în curs de apariție. totodată, țin să-i mulțumesc încă o dată lui Demetrius (Fălești Movie Productions) pentru profesionalism și receptivitate!
Iată textul:
„A dat în floare
liliacul...
Îi simt
parfumul de la geamul aburit de tristețea în care ecoul bucurii se pierde ca
într-un pustiu.
Primăvara își
cânta melodia înălțătoare, dar inima mea e surdă și n-o mai aude.
Mă uit în zare
și văd cum florile zâmbesc cerului senin. Numai liliacul rămâne înlăcrimat...
Tu, floare
fidelă a iubirii mele
Doar tu îi
păstrezi amintirea între petalele firave,
Doar tu porți
susurul clipelor edenice,
Doar tu mai ai
și astăzi picături de rouă la tulpină...
De-atunci și
până acum s-a scurs o eternitate în care plânsul s-a contopit cu ploaia într-un
dans haotic de sentimente. De atunci și până acum, zilele seamănă mai mult cu
nopțile. Iar nopțile – au culoarea liliacului...
Se mai aude și
astăzi un strigăt înăbușit în tăcere, o rugăciune aproape șoptită în amurgul
unei seri în care am îngenuncheat pentru a mai cerși încă o clipă, încă o
secundă, încă o răsuflare...
Astăzi, timpul
din clepsidră îmi pare mai sec ca niciodată. Nisip încins de arșița vremii în
pustiul în care toate florile au murit. O viață de om sugrumată de legile
pământene care strivesc bucuria ca și cum ai strivi o petală firavă care abia a
prins a crește și a înflori...
Astăzi,
sufletul meu s-a transformat într-un altar în care răsună doar cântecul
Îngerilor de pe aleea în care liliacul ne-a zâmbit amândurora la începutul unei
primăveri.
Astăzi,
amintirea ta îmi e icoană pentru inimă.
Mă plimb
printre frunzele toamnei care mi te-a luat și înțeleg că viața este cel mai
frumos prilej de a iubi și cel mai bun – de a suferi pentru ceea ce iubești.
În larma
stelelor care pictează pe cer imaginea unei iubiri irepetabile, aud tăcerea
plină de șoaptele tale zbătându-mi-se în piept ca o durere, ca o plăcere, ca o
eliberare...
Vântul ia în
zbor petalele de liliac. Ecoul râsului tău îmi străbate sufletul într-un tumult
de emoții și sentimente răvășitoare. Tu ești în fiecare timp și anotimp.
Biserica inimii mele își deschide porțile către Veșnicie și te cheamă înapoi.
Parfumul de liliac îmi inundă făptura. Odată cu el, intri și tu, respectându-ți
promisiunea pe care mi-ai făcut-o atunci când ți-am strigat cu glas disperat:
Să nu mă lași!
A dat în floare
liliacul...
Parfumul lui
îmi îmbată din nou sufletul plin de tine. Doar de tine... "
Zilele trec. Problemele se întețesc.
Grijile cresc. Rutina devine mai grea. Noi – mai obosiți, mai prinși în lucru
și obligațiuni. Viața se scurge, trece, ne lasă în urmă și nici nu ne dăm seama
că a mai trecut o zi. O zi în care am alergat, am muncit, ne-am epuizat, și
astfel, credem că ziua ne-a fost plină. În realitate, ea a fost mai goală ca
niciodată... N-am făcut nimic decât să ne grăbim, să facem totul mecanic, fără
nicio plăcere, nicio dăruire. Totul a fost în favoarea serviciului și nicidecum în a sufletului. Am reușit să le facem pe toate, dar nu am reușit să zâmbim,
să ne oprim o clipă și să ne gândim la cei care ne așteaptă cu lacrimi în ochi
acasă sau la un alt colț de lume, flămânzi după îmbrățișarea noastră, însetați
de vorba noastră. N-am avut timp să le comunicăm celor dragi că totul e bine,
să le amintim că îi iubim, să le aducem un zâmbet pe buze, să îi stimulăm și să
petrecem mai mult timp cu ei. Ducem lipsă de timp nu pentru că nu îl avem, ci pentru
că nu știm a-l folosi.
Suntem într-o continuă căutare de lucruri care nu ne trebuiesc. Mereu pe drum, mereu
cu grijile, cu problemele, responsabilitățile și temerile că nu le vom reuși pe
toate. Dar unde e iubirea? De ce o lăsăm pe mai târziu? De ce credem că mai
poate aștepta? De ce altele trebuie să fie mai importante? De ce uităm să
trăim?
Ne pomenim într-un pustiu total. Viața începe să se rezume la lucruri
materiale și trecătoare care mâine nu vor avea nici jumătate din importanța de
astăzi. Nu ne dăm seama că mâine, vom fi mai bătrâni decât astăzi și poate, mai
neputincioși, cu mai puține posibilități să mergem acolo unde suntem așteptați
sau să trăim așa cum ne-am dori. Nu ne dăm seama că oboseala de astăzi, mâine
se va numi incapacitate. Nu ne dăm seama că... mâine, s-ar putea să nu mai
existe pentru noi.
Uităm de iubire. Uităm de oameni. Uităm trăim. Uităm că viața nu uită să
treacă pe lângă noi și să ne lase în urmă. Uităm să ne împlinim. Uităm să fim
fericiți. Uităm să mergem acolo unde suntem așteptați. Uităm să fim alături de
cei care ne așteaptă. Uităm să le vorbim. Uităm să petrecem mai mult timp cu
ei. Uităm să-i prețuim. Și toate, sub pretextul că nu avem timp, că suntem
prinși în lucru și că celelalte mai pot aștepta. Adevărul este că cea care
așteaptă mereu e iubirea. Deși, ea ar trebui să fie în fața tuturor...