Uităm să trăim

Grijile cresc, toamnele cresc, viața descrește...

Eu mă grăbesc, tu te grăbești, el se grăbește...

Îmbătrânesc, îmbătrânești, îmbrătrânește...

Zilele trec. Problemele se întețesc. Grijile cresc. Rutina devine mai grea. Noi – mai obosiți, mai prinși în lucru și obligațiuni. Viața se scurge, trece, ne lasă în urmă și nici nu ne dăm seama că a mai trecut o zi. O zi în care am alergat, am muncit, ne-am epuizat, și astfel, credem că ziua ne-a fost plină. În realitate, ea a fost mai goală ca niciodată... N-am făcut nimic decât să ne grăbim, să facem totul mecanic, fără nicio plăcere, nicio dăruire. Totul a fost în favoarea serviciului și nicidecum în a sufletului. Am reușit să le facem pe toate, dar nu am reușit să zâmbim, să ne oprim o clipă și să ne gândim la cei care ne așteaptă cu lacrimi în ochi acasă sau la un alt colț de lume, flămânzi după îmbrățișarea noastră, însetați de vorba noastră. N-am avut timp să le comunicăm celor dragi că totul e bine, să le amintim că îi iubim, să le aducem un zâmbet pe buze, să îi stimulăm și să petrecem mai mult timp cu ei. Ducem lipsă de timp nu pentru că nu îl avem, ci pentru că nu știm a-l folosi.

     Suntem într-o continuă căutare de lucruri care nu ne trebuiesc. Mereu pe drum, mereu cu grijile, cu problemele, responsabilitățile și temerile că nu le vom reuși pe toate. Dar unde e iubirea? De ce o lăsăm pe mai târziu? De ce credem că mai poate aștepta? De ce altele trebuie să fie mai importante? De ce uităm să trăim?

     Ne pomenim într-un pustiu total. Viața începe să se rezume la lucruri materiale și trecătoare care mâine nu vor avea nici jumătate din importanța de astăzi. Nu ne dăm seama că mâine, vom fi mai bătrâni decât astăzi și poate, mai neputincioși, cu mai puține posibilități să mergem acolo unde suntem așteptați sau să trăim așa cum ne-am dori. Nu ne dăm seama că oboseala de astăzi, mâine se va numi incapacitate. Nu ne dăm seama că... mâine, s-ar putea să nu mai existe pentru noi.

     Uităm de iubire. Uităm de oameni. Uităm trăim. Uităm că viața nu uită să treacă pe lângă noi și să ne lase în urmă. Uităm să ne împlinim. Uităm să fim fericiți. Uităm să mergem acolo unde suntem așteptați. Uităm să fim alături de cei care ne așteaptă. Uităm să le vorbim. Uităm să petrecem mai mult timp cu ei. Uităm să-i prețuim. Și toate, sub pretextul că nu avem timp, că suntem prinși în lucru și că celelalte mai pot aștepta. Adevărul este că cea care așteaptă mereu e iubirea. Deși, ea ar trebui să fie în fața tuturor... 

Marinela Lungu

02.05.2017