Rămâi!

 

Rămâi!

Roagă timpul să ne mai aștepte

Și mai dăruiește-mi o zi, o speranță, o răsuflare.

Rămâi!

Chiar dacă știu că viața nedreaptă

Te aruncă într-o prăpastie tenebroasă,

Iar tu – te pomenești fără scăpare.

Rămâi!

Azi, când calendarul anunță primăvară,

Iar ceasul sună a speranță.

Rămâi!

Și-n noaptea asta lungă, nu mă lăsa singură cu mine –

Căci am să orbecăiesc un veac și-am să mă pierd…

Rămâi!

Să înfruntăm furtuna care ne sugrumă pe-amândoi,

Să așteptăm ca soarele să răsară din nou.

Rămâi!

Căci frigul plecării mă îngheață,

Iar întunericul singurătății mă sfâșie.

Rămâi!

În așteptarea unui răsărit,

Rămâi!

Până or înflori copacii unei vieți noi,

Până va apune bezna neputinței,

Până se va spulbera ceața neștiinței,

Până va veni un alt timp,

O nouă primăvară.

Rămâi!

Iar eu o să pictez frunzele în verde,

Pentru a întârzia toamna.

Rămâi!

Iar eu voi aprinde lumânarea nădejdii,

Pentru a spulbera întunericul.

Rămâi!

Și strânge-mă-n brațe. 

Apoi vom aștepta –

Până se va face zi.

Până se va face primăvară.

Până când ploaia va înceta,

Iar Soarele o să aibă un răsărit

Și pentru noi…

Rămâi!

Marinela Lungu

06.04.2021

¿Quién nos puede entender?

¿Quién nos puede entender, a nosotros, los amantes del imposible,

Qué se esconden en el mármol de hierro de una abstracta realidad?

Vivimos en la oscuridad de un sueño escondido, bajo la estrella polar

De un pragmático círculo  osculado.

Morimos todos los días en silencio, sutilmente, bajo los ojos incrustados con hielo

De unos espectadores de piedra, en la oscuridad de un teatro vacío.

¿Quién nos puede entender, a nosotros, los enfermos de un absolutista anhelo,

Con los corazones vendados con gasa corrosiva?

Esperamos en la puerta de un cementerio con sueños antiguos, perdidos,

Enterrados bajo el canto de los Dioses remotos.

La más profunda de las meditaciones  no responde a ninguna pregunta.

Hay muchas preguntas.  El Tiempo, sin embargo, no tiene respuestas.

¿Quién nos puede entender, a nosotros, los amantes de la Eternidad,

Los que viven en un dilema, siempre solos y rechazados,

En un dolor lamentable y un grito desolado?

Es un mundo triste, con su cortina de hierro,

Un pequeño escenario, de madera casi podrida-

Extraña decoración  y anticuadas obras de teatro, con demasiados actores,

Que se amontonan para caber en un obsceno entorno

Y permanecer un recuerdo... En una pared, en algún lugar,

En una historia perdida, común y banal.

 Y nosotros, los enamorados, los enfermos, los incomprensibles, ¿dónde podemos caber?

¿Quién nos puede entender?

Varianta originală o găsiți aici.

Text și traducere: Marinela Lungu, scriitoare

Redactare și adaptare: Dorina Surugiu, lector universitar