Rămâi!

 

Rămâi!

Roagă timpul să ne mai aștepte

Și mai dăruiește-mi o zi, o speranță, o răsuflare.

Rămâi!

Chiar dacă știu că viața nedreaptă

Te aruncă într-o prăpastie tenebroasă,

Iar tu – te pomenești fără scăpare.

Rămâi!

Azi, când calendarul anunță primăvară,

Iar ceasul sună a speranță.

Rămâi!

Și-n noaptea asta lungă, nu mă lăsa singură cu mine –

Căci am să orbecăiesc un veac și-am să mă pierd…

Rămâi!

Să înfruntăm furtuna care ne sugrumă pe-amândoi,

Să așteptăm ca soarele să răsară din nou.

Rămâi!

Căci frigul plecării mă îngheață,

Iar întunericul singurătății mă sfâșie.

Rămâi!

În așteptarea unui răsărit,

Rămâi!

Până or înflori copacii unei vieți noi,

Până va apune bezna neputinței,

Până se va spulbera ceața neștiinței,

Până va veni un alt timp,

O nouă primăvară.

Rămâi!

Iar eu o să pictez frunzele în verde,

Pentru a întârzia toamna.

Rămâi!

Iar eu voi aprinde lumânarea nădejdii,

Pentru a spulbera întunericul.

Rămâi!

Și strânge-mă-n brațe. 

Apoi vom aștepta –

Până se va face zi.

Până se va face primăvară.

Până când ploaia va înceta,

Iar Soarele o să aibă un răsărit

Și pentru noi…

Rămâi!

Marinela Lungu

06.04.2021