Vindecare ("Singură cu mine" într-o altă variantă)

 Eram într-o o călătorie într-o lume numită viaţă. Îmi căutam Visul mirific. Și într-o zi, o adiere miraculoasă mi-a insuflat gândul că l-am găsit. Eram pe mare, într-o corabie spectaculoasă ce-mi oferea tot confortul necesar. Aveam dragoste, căldură, lumină. Fiecare clipă devenea una sfântă, căci Visul mi-o purifica. Mă aflam în Paradis. Zburam pe aripi de iubire în jurul unui nor pufos numit Fericire. Mă simţeam ocrotită. Uitasem complet că mă aflam pe mare, în  pericol. Mă avântam de una singură pe căi necunoscute, fără pic de teamă. Visul mi-era şi leagăn, şi odihnă, și tihnă. Mă contopeam cu el, alimentându-mi sufletul din bunătatea şi dragostea ce mi-o oferea. Fiecare zi își căpăta sensul, culoarea şi amintirea ce aveau să mă facă împlinită. Aveam sufletul încărcat de bucurie. Visul făcea în mine investiţii mari de iubire şi tandreţe. Nimic nu întrecea dragostea noastră. Dar într-o zi, Marea se înfuriase atât de mult, încât începuse să mă zdrobească fără pic de milă. Valurile creşteau şi fiecare lovitură mi se părea mai grea şi dureroasă decât precedenta. Simţeam că mă înec, că mă sufoc. Strigam, dar nu eram auzită. Pluteam în braţele valurilor furioase care se jucau cu sufletul meu asemeni unui fir de praf în vânt. Nu vedeam nimic. Nu simţeam decât puterea Mării care mă distrugea, iar eu nu puteam să mă opun. Îmi căutam în gând Visul, dar nu-l găseam. Mă trezisem plutind pe Mare, distrusă, ca după o furtună ce te sleiește de puteri. 

     Corabia mare și frumoasă, lăcașul unde sufletul meu se odihnea, devenise o barcă mică, dar suficient de încăpătoare pentru mine. Eram recunoscătoare și pentru ea. Vedeam ţărmul liniştit, dar preferam să rămân în barca mea, cu Visul meu. Fără el credeam că viața e doar nefericire. Eram prinsă în mjrele acelui Vis dulce din care refuzam să mă trezesc. Ce conta că suferisem o noapte de coşmar? Dimineaţa, Visul meu încă mai era cu mine, iar asta tămăduia rănile ce dureau. Pluteam în barca mea, admirând răsăritul soarelui, simţind plecarea unor anotimpuri şi venirea altora, ascultând cântecul păsărilor ce se schimba de la o zi la alta. 

     Următoarea furtună a fost mai devastatoare decât prima. Eram aproape la adâncul Mării şi nu găseam nimic de ce aş fi putut să mă agăţ. Mă zbăteam să ies, să respir, dar eram sufocată din toate părţile. Mi se strângea sufletul de durere şi simţeam că îngheț. Am ajuns într-o altă lume pe care o asociam cu însăşi Infernul. Era prea rece şi străină mie . Mă zbăteam să evadez, să ajung din nou la el, dar era cu neputinţă. Lupta durase mult, puterile mă părăseau, dar speranța mă îndemna să lupt. Într-un final, m-am trezit sprijinită de o scândură. Era tot ce rămăsese din Visul meu. O epavă. Mă ţineam de ea cu ambele mâini. Teama că mi-ar putea scăpa o ultimă parte din Vis mă ucidea. Trăiam cu iluzii, cu amăgiri, cu temeri. Clipele mele erau un blestem, iar Visul începea să mă tulbure, să mă înece și el în lacrimi și suferințe, în loc să-mi aducă liniștea de care aveam atâta nevoie... Iubirea cea pură se întina, devenea una cu pământul. Apa ce-o consumam mă otrăvea, iar eu supravieţuiam doar cu amintirea. Visul nu mai era atât de dulce. Începea să mă îngheţe, să se asemene cu Marea furioasă care mă captura în fiecare zi şi-mi smulgea încă o speranţă, încă o iluzie, încă o bucurie. Scândura mea slăbea, Visul se spulbera. Apoi începuse să putrezească, să nu mă mai ţină. Mă înecam, dar încă făceam eforturi disperate să mă ţin la suprafaţă. Încă credeam că-mi puteam salva Visul.

     Dacă nu luptam, m-aş fi condamnat pentru toată viaţa mea. Era Visul meu, cum aş fi putut să-l abandonez? Trăiam iluzionând. Clipele mele se rezumau la frică şi lacrimi. Însă amintirea era focul ce-mi încălzea nopţile de groază şi spaimă. Suferinţa era compania mea.

     Marea continua să mă rupă în bucăţi. Aproape că tot sufletul meu era descompus şi fărâmiţat. Începusem să caut cu ochii ţărmul, să mă îndrept spre uscat, să mai salvez ceva din mine. Măcar ceva, căci Visul murea şi eu eram conştientă de faptul că totul se ruinase. Nu puteam trăi agăţată de o epavă. Încercam s-ajung la ţărm, mă luptam cu Marea, cu mine, cu Visul ce încă mă mai minţea că totul poate reveni la ceea ce a fost. Cum aş fi putut face dintr-o scândură plină de putregai o corabie puternică? Scopul meu era să salvez măcar o fărâmă de suflet. Să mai trăiesc, căci de supravieţuit eram obosită...

     Marea îmi ucise zilnic câte o bucată considerabilă de inimă. Dar într-un final, m-am trezit pe ţărm. Era uscat. Era sigur. Era real. Eram eu. Visul nu mai era. Am plâns mult, apoi am obosit. Şi m-am căutat pe mine. Eu contam cu adevărat. Eu aveam nevoie de mine. Mă pierdusem pe mine. Cum aş fi putut trăi fără sinele meu? Eram risipită printre valuri reci, printre nopţi întunecoase. Visul fusese o iluzie pe care încercam s-o ucid definitiv.

     Mă căutam, dar deseori mă regăseam în amintire -  fericită în Vis. Apoi mă revedeam distrusă, tot în Vis. Aveam nevoie să fiu puternică, să mă regăsesc. Şi m-am regăsit. Printre iluzii, greşeli și amăgiri. M-am regăsit şi m-am zidit singură. Învăţam să trăiesc în fiecare zi, la fel cum învăţasem să merg. Căzând, apoi ridicându-mă. Eram o începătoare, dar făceam totul singură şi eram sigură de ceea ce fac. Libertatea mă îmbrăţişa, iar asta îmi dădea încredere. Era un soi de fericire neîntâlnită, străină pentru mine, dar totodată plăcută. Nu depindeam de nimeni. Nu-mi era frică de furtuni. Nu eram tulburată. Începusem să învăţ să trăiesc fără vise închipuite. Şi mi-era bine în libertatea mea, fără strânsoarea din brațele unor fantome tulburătoare. Reînvăţasem să zbor, să mă înalţ, să cobor, să merg, să cad, să TRĂIESC: Singură! Singură cu mine!

Marinela Lungu

23.10.2020