miercuri, 8 aprilie 2020

Am fost fericiți...


Am fost fericiți și n-am știut… Am fost liberi, am avut toate ușile larg-deschise, am avut toate șansele și posibilitățile la noi, dar în mare parte am făcut risipă de ele. Tot ceea ce aveam și primeam ni se părea un lucru firesc pentru care nu e nevoie nici să mulțumim, nici să ne facem griji că mâine s-ar putea să nu mai fie…

Dar se întâmplă. S-a întâmplat, iar acum ne lipsește chiar și ceea ce cândva ne provoca silă sau dezgust. Acum ne dorim să facem chiar și ceea ce cândva făceam din datorie, fără plăcere, fără dăruire.

De ce spun "cândva"? Pentru că acele timpuri par a fi atât de îndepărtate, întrucât timpul în general a căpătat o altă noțiune.  Mă întreb întruna: oare când, în sfârșit, totul se va termina și vom reveni la normal, oamenii vor fi așa cum au fost? Din păcate, mă tem că ar putea fi chiar mai răi, mai hapsâni, mai egoiști, mai invidioși, mai indiferenți, pentru că adesea, omul trăiește cu prezentul și nu ia lecția și în viitor. Din tot ceea ce trăim acum ar trebui să luăm esențialul cu noi, mai departe. Însă, cu regret, ne multe ori nu învățăm nimic din ceea ce ni se dă.

Dincolo de tot răul, tot dezastrul și tot haosul în care ne-am pomenit, există și acea fărâmă de bine, acea parte pozitivă: majoritatea oamenilor încep să gândească mai mult introspectiv și retrospectiv, să-I dedice mai mult timp lui Dumnezeu, să se gândească la El, să se roage, să-și analizeze faptele. Acest lucru n-ar trebui să se oprească odată cu "revenirea" la normal, pentru că această lecție nu ne-a fost dată în zadar...

Am fost cu toții nemulțumiți, pentru că așa e obișnuit omul: să nu-i ajungă ceea ce are, să se plângă, să fie indignat. Ne plângeam de oboseală, de rutină, de prea multă muncă, de trafic, de aglomerație, de trezitul dimineața, de surmenaj, de lipsă de timp pentru noi și pasiunile noastre, iar acum… Acum avem timpul mult-visat, mult-râvnit, mult-dorit, dar se pare că nu ne mai servește la nimic. Nu mai avem nevoie de el. Nu-l mai vrem. Ne e silă de el. E prea mult, și tot ceea ce e în exces – dăunează și strică. Nu ne place. Suntem, din nou, nemulțumiți…

Acum ne-am dori enorm să ne trezim dimineața, să ne întoarcem la locurile de muncă, să stăm în trafic, să ne deplasăm prin aglomerație, să avem contact cu mulți oameni, să avem de lucru, să fim cât mai ocupați. Acum ne-am dori să primim apeluri, să fim solicitați, să fim "deranjați", dar e liniște. E prea multă liniște, iar o astfel de liniște doare și apasă. Acum ne dorim ceea ce-am avut și nu ne-a plăcut, nu ne-a convenit și ceea ce am considerat că e „prea mult”, „prea de tot”.

E trist. E dureros tot ceea ce am ajuns să trăim. Ne-au rămas doar amintiri din vremurile în care le-am avut pe toate, dar am fost nemulțumiți și n-am știut să prețuim, cerând o pauză, o vacanță, un moment de respiro. Acum, că le avem, suntem din nou nemulțumiți, nefericiți, triști…

De ce?

Pentru că ni s-a dat ceea ce credeam că avem nevoie, dar în schimb – ne-a fost pusă în pericol cea mai mare comoară (de care avem cu adevărat nevoie) – sănătatea. Ar fi momentul ideal să punem pe cântar necesitățile noastre și să ne gândim la ceea ce ne este, cu adevărat, necesar pentru liniște. Ar fi momentul ideal să realizăm că nu avem nevoie de mult pentru a fi fericiți și totodată  ar trebui să învățăm să fim recunoscători pentru ceea ce avem și ceea ce trăim, căci nu se știe ce urmează să vină în clipa următoare. 

Haideți să ne gândim o clipă la tot! Haideți să medităm, să ne trezim la realitate, să fim mai buni, mai umani, mai recunoscători, mai calzi! Haideți să realizăm că, la moment, singurele arme pe care le avem sunt credința, speranța și responsabilitatea fiecăruia dintre noi!

Marinela Lungu
08.04.2020

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu