Astăzi vorbim despre Mihai Eminescu ca despre un adevărat
geniu al literaturii românești. Astăzi îl preaslăvim în cântece și poezii.
Astăzi îl supranumim "Luceafărul poeziei". Astăzi numele lui strălucește pe
copertele nenumăratelor cărți din mii de biblioteci și librării. Astăzi îl
cunoaștem, îl citim și îl iubim pe Eminescu. Astăzi...când el nu mai este.
Geniul n-are moarte și nici noroc. Dar cine știe... oare
n-ar fi preferat o moarte firească în schimbul unui dram de noroc? Pentru el, fericirea n-a însemnat decât
o filă transparentă și fragilă într-o carte cu pagini groase și sumbre.
Destinul lui s-a conturat în jurul unei veșnicii neînțelese de omenirea care
l-a înconjurat în cei treizeci și nouă de ani ai săi...
Un destin dureros și nedrept. O viață tristă și lipsită
de noroc. Un suflet ce nu s-a putut regăsi printre atâtea mii de suflete. Unii
oameni sunt, pur și simplu, incapabili să accepte societatea cu toate
moravurile sale, motiv pentru care ea – societatea, devine un loc neîncăpător
pentru spiritul lor creator...
Eminescu nu a fost fericit. Nu a fost înțeles. Nu a fost
acceptat. Genialitatea sa nu i-a adus nici prestigiu, nici bucurie și nici
înțelegere. Oamenii nu l-au privit prin prisma valorii ce o constituia. L-au
catalogat în rândul nebunilor și l-au izolat într-un loc uitat de lume. Viața
lui nu a fost nici pe departe ceea ce ar fi meritat.
Totuși, cerul e plin de
stele, însă Luceafărul e unul singur.
Marinela Lungu
15.01.2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu