Vinovați și obosiți

     Am ajuns să obosim chiar și atunci când nu facem nimic. Oare de ce? Nu cumva ne obosește lipsa lucrurilor simple care să ne umple casele și inimile cu bucurie? Nu cumva ne obosește superficialitatea, brutalitatea, supremația și fățărnicia? Nu cumva ne obosește critica distructivă, lipsa motivației, a bunului-simț, a culturii și educației?

     Societatea parcă nu mai prosperă. Oamenii ajung să dispere, însă nici ei nu înțeleg motivul. Totul pare bine. Toți par fericiți. Toți par sănătoși. Dar realitatea lovește crunt: aproape nimic nu e bine, puțini sunt cu adevărat fericiți, iar sănătatea începe să tot joace feste.

     Ne obosește căutarea iubirii. Ne obosește lipsa mângâierii. Ne obosește vinovăția.

     Pentru că suntem vinovați nu doar atunci când distrugem, ci și atunci când nu facem nimic pentru a repara răul făcut. Suntem vinovați nu doar atunci când criticăm, ci și atunci când nu motivăm omul criticat. Suntem vinovați nu doar atunci când comitem o nedreptate, ci și atunci când nu apărăm dreptatea. Suntem vinovați nu doar atunci când lovim, ci și atunci când nu mângâiem. Suntem vinovați nu doar atunci când bruscăm, ci și atunci când nu alinăm. Suntem vinovați nu doar atunci când rănim, ci și atunci când nu iertăm. Suntem vinovați nu doar atunci când nu trăim deplin, ci în primul rând, când nu trăim iubind din plin...

     Suntem vinovați și obosiți...

Marinela Lungu

23.08.2017