D O V I S

     Între toamnă și vară se petrec cele mai multe schimbări. Este timpul în care o parte se stinge, iar alta – renaște. Dacă am avea posibilitatea să stăm un singur minut față-n față cu Dumnezeu, i-am cere mii de lucruri, dar am uita unul singur (și cel mai important): să-i mulțumim!

     Întotdeauna avem impresia că noi știm mai bine ce ni se cuvine, că dacă am avea puterea de a decide chiar și asupra întregii omeniri – am face numai bine. Ce păcat că nu putem aduce acest bine și în propria viață...

     Ne este foarte ușor să judecăm acțiunile celor din jur, dar nespus de greu pe cele proprii. Ne este ușor să știm cum am proceda în locul altora, dar niciodată atunci când trebuie să acționăm noi, în viața noastră. Ne este ușor ne dăm cu presupusul, să ghicim, să ne imaginăm ce se ascunde în spatele fiecărei povești de viață, dar niciodată nu ajungem să înțelegem și să pătrungem în esența propriei povești... Suntem mereu în căutarea unui destin mai ușor, în care să fim atotștiutori, atotțiitori, superiori tuturor, în toate. Dar asta nu se poate...

Există timp pentru toate și există un timp cu de toate. Timpurile se schimbă de la o zi la alta, schimbând totul în jur. Doar nisipul din clepsidră rămâne neclintit...

     Într-una din zile, D O V I S a avut un vis în care Creatorul îi apărea sub chip de Înger. Acesta, aproape neputând să-și țină ochii deschiși din pricina luminii ce străpungea Cerul și făcea ca pământul să devină invizibil, a îngenuncheat timid, aproape rușinat și tăcut. Ca un creștin smerit ce se credea, a prins să ceară umilință și să se închine în fața Divinității care îl privea din Înaltul Cer.

– De ce ții fruntea plecată? îl întrebă Creatorul.
– Și de ce aș ridica-o? Sunt mâhnit și rușinat de toate păcatele mele.
– Am înțeles că ești rușinat de păcate, dar nu și de ce ești mâhnit.
– Cum să nu fiu, Tată, când toate grijile lumii au căzut asupra mea, toate durerile pământești s-au cuibărit în sufletul meu, tot întunericul Universului s-a ascuns în privirea mea?

În timp ce vorbea cu voce stinsă și umilă, continua să-și țină capul plecat, ca și cum tot nisipul din clepsidra lui s-ar fi scurs deja...

– Și cum să nu cadă toate grijile lumii asupra ta, dacă tu ai avut grija tuturor? Cum să nu se cuibărească toate durerile în sufletul tău, dacă tu le-ai adunat? Cum să nu se ascundă tot întunericul Universului în privirea ta, dacă tu n-o ridici din pământ? Uite-te la tine! Ochii îți sunt ațintiți spre pământ, de unde ai venit, și nu spre Cer – unde vei pleca. Scopul tău este să mergi înainte, în viitor, nu să rămâi în trecut, unde ai fost.
– Dar, Tată...a continuat să se plângă D O V I S, suferințele mă chinuie zi și noapte. Ajută-mă să scap de ele! Ia-mi-le cu mâna Ta!

– Eu nu te pot ajuta decât prin tine. Dacă tu nu vrei să te ajuți, nimeni nu o poate face în locul tău.

– E prea complicat ceea ce spui...

– Nicidecum. Eu am creat totul simplu. Voi însă, v-ați complicat.

– Dă-mi o soartă mai ușoară!

– Nu pot, căci soarta ce o ai e numai bună pentru tine. Nimic mai mult și nimic mai puțin.

– Dar nu mai pot s-o duc... Am obosit!

– Și atunci, de ce nu mă rogi să-ți dau putere?

Condiția în care se afla, nu-i permitea să mintă, să fie fățarnic, așa cum adesea obișnuia să facă...

– Pentru că e mai simplu să primesc ceva mai ușor, decât să devin eu mai puternic.

– Mă bucură sinceritatea ta, dar totuși, nu am o altă soartă pentru tine.

– Atunci schimbă ceva în cea pe care mi-ai dat-o.

– Nu pot să fac asta. Tu, însă – poți schimba tot ce nu-ți convine.

– Atunci, fă-mă puternic! Fă-mă suficient de puternic, încât să pot să schimb tot ce mă frământă.

– Caută în interiorul tău. Acolo vei găsi o grămadă de semințe...

– Ce să fac cu ele?

– Să o găsești pe cea de care ai nevoie și să o plantezi în suflet, ca să dea rod.

– Dar cum să știu care e cea de care am nevoie?

– Ascultă-ți inima!

– Să-mi ascult inima?! Tocmai tu, Doamne, îmi spui să-mi ascult inima? Cum poți să mă îndemni să fac o asemenea greșeală? s-a indignat D O V I S.

– De ce crezi că ar fi o greșeală?

– Pentru că de la ea – de la inimă, pornesc cele mai mari greșeli. Nu mai gândim, nu mai raționalizăm, nu mai cântărim lucrurile, nu mai înțelegem diferențele. Inima are o putere care ne dezechilibrează și ne transformă în niște orbi. Din cauza ei, ajungem pe cele mai interzise cărări. Din cauza ei, pierdem marile fericiri, din cauza ei...

– Oprește-te, fiule! Ai pomeneit de mari fericiri. Ai spus că din cauza inimii le pierdeți. Dar spune-mi, cum ajungeți la marile fericiri?

D O V I S a căzut în muțenie, fiind năvălit de mii de gânduri. S-a înălbit la față și părea că încearcă să depăne niște amintiri din alte vieți, să găsească un răspuns cât mai plauzibil prin care să iasă din încurcătură, dar nu-i venea nimic în minte...

– Nu știu, Tată, a zis acesta în cele din urmă. Nu știu ce să-ți răspund. Cred că nu există mari fericiri. Cel mai sigur e că ele sunt, de fapt, plăsmuirea noastră.

– Prea bine, i-a răspuns Creatorul. Dacă spui că nu există, atunci cum le poți pierde din cauza inimii?

Dorindu-și să iasă din situația în care se pomenise, acesta schimbase subiectul imediat.

– Dar iubirea? De ce nu ne-ai dat posibilitatea de a o avea?

– Dar v-am dat-o! Am pus câte un strop din ea în soare, în lună, în stele, în nori, în flori, în iarbă, în...voi! Da, voi aveți acel strop care poate fi transformat într-un ocean de iubire!

– Cum, dacă de fiecare dată drumul e bătătorit?

– Întotdeauna aveți impresia că totul e greu. Dacă drumul e bătătorit, vă împiedicați, iar dacă e lin – alunecați. Unde e caracterul, voința, curajul vostru? Unde ați aruncat tot ce v-am dăruit: speranța, credința, dragostea?

Jenat, D O V I S și-a plecat din nou fruntea.

– De ce nu-mi reproșezi nimic?

– Ce aș mai putea să-ți reproșez, Doamne?

– Că ți-am dat o soartă atât de grea, fără a te asigura cu armele potrivite...
– Cred, totuși, că le am...

– Unde?

– În inimă.

– Dar ea nu există. Tu ai spus-o, fiule!

– Am spus-o la mânie, fiindcă tot ce am purtat acolo, mi-a fost luat cu de-a sila, aproape smuls. A rămas sângerândă și încă nu vreau să recunosc că te doare...

– Dacă te doare, înseamnă că nu ți-a fost smuls totul.

– E moartă, Doamne, de aceea spun că nu există.

– Ceea ce e mort, nu se simte în niciun fel. Tu ești cel care mi-a spus că te doare, că sângerează... Îți dai seama? Inima ta trăiește, doar că așteaptă să-i dai un suflu nou, s-o asculți, să cauți în ea. Încercă, fiule! Te asigur că acolo vei găsi toate răspunsurile.

     Bucuros, D O V I S și-a ridicat ochii din pământ, atingându-și inima cu palma stângă. Avea lumină în privire. Părea fericit. Pentru o clipă, a simțit că e în stare să cucerească lumea din nou. Dar, ca o furtună inopinată, norii s-au așternut din nou pe chipul lui. Fața i s-a înnegrit, sângele începu să i se învolbureze și vocea îi deveni gravă.

– Te-ai gândit la toate, Doamne, a recunoscut D O V I S. Mai puțin – la cei care se iubesc.

– De ce? se interesă Creatorul.

– Pentru că i-ai separat în același mod în care ai separat Soarele de Lună. Nu ți se pare nedrept? De ce atâta nedreptate în lume?

– Ce te împiedică să iubești?

– În soarta pe care mi-ai dat-o, nu-mi pot împlini iubirea. Totul în jur mi se împotrivește. Totul devine un curent imposibil de controlat și oprit, ca o avalanșă de negativism.

– Și de ce „totul” e mai important decât iubirea?
– Păi cum altfel? Să merg eu împotriva curentului, a lumii, a Universului?

– Nu iubirea trebuie să întrebe de tot, ci totul de iubire, căci lumea înseamnă iubire. Acesta e scopul cu care lumea a fost creată. Asta vreau ca oamenii să facă: să răspândească Lumina, adică – Iubirea!

– Și dacă nu există suficient timp pentru iubire?

– Într-adevăr, pentru iubire nu e niciodată suficient timp. De aceea, timpul iubirii adevărate se numeste Eternitate.

     D O V I S a surâs și, în tăcerea zorilor ce se revărsau, imaginea lui Dumnezeu a dispărut, iar visul s-a sfârșit. Când s-a trezit, a privit cerul și a mulțumit. Deși nu a mai văzut imaginea din vis, știa că o poate găsi oricând în inimă...

* * *

D O V I S ești tu, omul universal. Omul în căutarea fericirii, a iubirii, a împlinirii. Omul ce greșește, cade, se întunecă. Omul ce realizează greșeala, se căiește și se luminează. Omul ce luptă să se ridice, să se autodepășească, să-și atingă scopul. Omul care-și caută iubirea și locul în această lume. Omul care vrea să ajungă dincolo de imposibil. Omul care se rătăcește și se regăsește. Omul care TREBUIE să lupte și să învingă prin dragoste, credință și speranță!

* * *

D – Dumnezeu

O – Om

V – Viață

I – Iubire

S – Soartă

Marinela Lungu

18.02.2017