Singură cu mine: Orașul în Lumini

A început să ningă!

Ninge cu fulgi mășcați la geamul înghețat. Zarea e înnourată... Doar fulgii se joacă pe-afară, lipindu-se de sticla rece. S-ar părea că iarna poposește pe întreg meleagul, își lasă ușor-ușor veșmintele albe pe pământurile înnegrite de arșița soarelui și înfumurate de culoarea gri a toamnei. Totul se purifică. Devine asemeni unei case proaspăt-curățate în care domnește un aer plăcut. Atâtea flori de zăpadă roiesc, încât îndrăgostiții și le-ar putea dărui numai cu privirea. De pretutindeni pot fi zărite steluțe albe, de parcă s-ar petrece o adevărată ploaie de stele unindu-se într-un covor alb care se lipește de pământ.

E-o frumusețe ca-n povești. E un vis desprins din basme! Totul e alb. Liniștea domnește. Sufletul cere odihnă în leagănul cu vise care se împletește din fulgi. Genele se unesc într-un cântec lin care cheamă care prevestește o poveste mirifică...

* * *

Glasuri de copii. Râsete zglobii. Jocuri, colinde. Prietenii se revăd la săniuș. Dealurile zâmbesc. Adună atâtea suflete de copii dornici de joacă. Se aruncă în brațele zăpezii, așa cum ne aruncăm și noi, adulții în brațele vieții: dornici de împlinire, dragoste, speranță. Și apoi se rostogolesc la vale, iar zăpada îi udă până la piele. Așa se-ntâmplă când cădem, ne prăbușim de pe cel mai înalt vârf unde am nutrit cele mai dulci visuri și am aspirat la mari realizări, ca mai apoi să ne scăldăm într-un ocean de lacrimi.

Și totuși, ei nu se lasă. Se ridică și se joacă cu zăpada ce i-a udat. Aproape că nici n-o simt. Sunt plini de energie, sunt fascinați, sunt încântați. Noi, adulții, în schimb, după fiecare înfrângere ne simțim tot mai sleiți, mai storși de puteri. Noi cum să ne jucăm cu lacrimile care ne curg, ne ustură, ne dor și ne rănesc?

* * *

Apune soarele. O ceață deasă se contopește cu ninsoarea care nu contenește. Întunericul începe să prevaleze. Zăpada salvează. Ea mai poartă un strop de lumină în țesătura-i fină. Clopoțelele sună. Luminițele se-aprind. Brăduții încep să capete culoare, să se înveselească, să se îmbrace în straie de sărbătoare. Ce poate fi mai dulce decât seara în care, de la mic la mare, oamenii găsesc timp pentru a orna bradul de sărbătoare – acel simbol care păstrează farmecul și unicitatea acestei perioade magice?!

Steaua lucește și parc-ar atinge cu vârful un crâmpei din Eternitate. În jurul bradului se formează un cor de îngeri care se îmbrățișează, zâmbesc și se privesc cu duioșie. Măcar pentru câteva momente, oamenii uită de tot ce se află dincolo, abandonând măștile, tristețile și problemele.

Iarna parcă ne-ar invita în fotoliul de lângă șemineu, îndemându-ne să învățăm de la puritatea și liniștea fulgilor care valsează afară...

* * *

E ora somnului. Dar cum să dormi? E miros de bucate și de sărbătoare. E atmosfera care prevestește o noapte specială. E ultima sută de metri...
Sunt toți adunați de jur-împrejur. Sunt povești, sunt clipele revederii, ale visării, ale speranței că mâine va fi mai bine. Este timpul în care dorințele parcă s-ar materializa...
Ninge peste noi cu iubire, bucurie și nădejde. Ninge cu încredere. Ninge cu dorința de a evada într-o poveste în care să te poți deconecta definitiv de la lumea reală și să crezi că îți poți hrăni sufletul cu stele care poartă hrană spirituală.

* * *

Farmecul iernii nu constă în cadourile de sub brad, ci în bucuria sufletului cu care se împodobește bradul și se fac cadourile. Mai frumos decât să vezi sub brad o multitudine de cadouri este să vezi în jurul lui o multitudine de oameni voioși care să-l împodobească nu doar cu jucării, ci și cu bucăți din inimile lor.

Miroase a portocale proaspete așezate frumos în coșul de pe masă de unde zâmbesc dulciurile. E târziu și prin geam se poate vedea cum fulgii zburdalnici stârnesc o vijelie care ridică-n aer zăpada strălucitoare.

E ger. Drumurile sunt întroienite. Ninge necontenit, dar cald.

Se sting luminile, iar prin geam – zăpada lucește. Închid ochii și visul mă fură. Totul se colorează și devine nou. Realitatea se preschimbă. Evadez în miracolul fanteziei și îmi doresc din suflet să nu trebuiască să să mă trezesc din acel vis fermecător.

* * *

Ești tu – lângă mine. Sunt eu – lângă tine. E realitate sau ficțiune? În ce povești s-a spus despre o dragoste care învinge totul, dar nu poate fi învinsă de nimic? Cine a îndrăznit să spere că două suflete se pot contopi atât de mult, încât să se transforme într-o catedrală care luminează noapte și zi?

Mă privești și văd în ochii tăi o mare de fulgi catifelați care sclipesc. Palma ta albă ca zăpadă mă mângâie și învie în mine toți Îngerii care-mi amintesc de frumusețea vieții, miracolul iubirii și necesitatea sufletului-pereche. E atât de gingașă și caldă! Ți-o plimbi ușor pe relieful trupului meu, dar cu ea îmi ajungi și la suflet. Îl atingi cu delicatețe și îl acoperi cu zăpada-ți caldă.

Apoi cobori cu buzele deasupra gurii mele încleștate de frig. O atingi abia-abia și simți cum se topește gheața, cum pielea se încrețește de emoții și buzele iau forma unui zâmbet cu care îți spun: Te așteptam, mi-era dor, te iubesc!

Tu mă săruți și declanșezi cea mai frumoasă avalanșă de emoții în întreaga-mi ființă. Începe să ningă necontenit cu fulgi mășcați. E o explozie de trăiri sufletești neogoite, un amalgan de stări care nu contenesc, un șir de sentimente cărora nu le ajunge timp pentru a se manifesta.

Desenezi cu degetele tale cărări fine pe pielea mea. Le umpli cu dragoste! Faci să ningă și pe-acolo cu zăpadă fierbinte.

E-atâta căldură în iarna asta, încât realizez că adevăratul și unic anotimp este dragostea. Prin ea respiră tot ce e viu. Ea creează și ce nu poate exista. Ea poate împlini chiar și ceea ce s-ar părea că nu e sortit împlinirii.

¾ Câtă lumină poate exista în întuneric! Câtă primăvară poate exista în iarnă!

¾ Întuneric e-n cameră. În noi e lumină. Iarnă e-afară. În noi e primăvară!

¾ Adevăratul farmec al anotimpurilor este dragostea!

Privim fascinați prin geamul aburit. Tu mă ții în brațe. Timpul zâmbește și capitulează. Se ascunde după perdeaua de fulgi albi și privește invidios către noi. Tu te joci în părul meu, eu te sărut cu nesaț. El se uită și se întreabă: Oare mai există alt Timp? Cu siguranță în vremea mea nu a mai existat asemenea minune de iubire... Or fi inventat ei un Timp al iubirii?

¾ Există, oare, un timp al iubirii?

¾ Da: Eternitatea!

¾ Ești iarna mea cu fulgi în care pot vedea Eternitatea în toată splendoarea ei.

¾ Eu văd în tine oceanul Nemuririi.

* * *

Trezește-mă doar dacă tu ești lângă mine. Dacă nu, lasă-mă să dorm. Nu vreau să mă trezesc în aceeași atmosferă rece a absenței tale. Nu vreau să nu te știu lângă mine. Trezește-mă doar dacă putem evada și fugi cât mai departe. Vreau să mă dezbrac de haina treucutului. O simt grea pe umerii mei obosiți. Am nevoie de mâna ta ca să-mi șteargă praful ce se-așează pe inimă. Am nevoie de zâmbetul tău să-mi alunge umbrele care mă neliniștesc.

Și pământul are nevoie să fie nins, să se-aștearnă o plapumă care să-i țină de cald. Are nevoie de un Cer care să-l binecuvânteze cu fulgi mășcați și albi.

Și eu am nevoie de un Cer care să mi te strecoare pe tine în ninsoarea ce mi-o pregătește. Am nevoie de mângâierea ta în fulgii care mi se vor așeza în palmă. Am nevoie de sărutarea ta în cei care mi se vor topi pe buze. Am nevoie de tine atunci când mă voi lăsa acoperită de ninsoarea pură și blândă.

Trezește-mă atunci când începe să ningă cu lumina stelelor ce ne vor uni. Trezește-mă într-un vis curat. Trezește-mă oricând, oriunde, dar fii lângă mine și mă ține de mână. Altfel, te rog nu mă trezi. Nici măcar în Paradis. Nu există nimic mai frumos decât Paradisul fulgilor noștri care se topesc într-un sărut înflăcărat...

Ninge-mă cu dragostea ta. Acoperă-mi sufletul și trupul cu o zăpadă care purifică, încălzește și vindecă! Ninge-mă cu tine!

* * *

Avem atât de multe de învățat de la fulgi...

Să zburăm, să ne avântăm fără teamă spre necunoscut, să ne înălțăm, să ne încântăm ochii și inimile, să planăm deasupra tuturor lucrurilor cu spiritul și să desenăm noi trasee pe-un cer al nostru, să deschidem ușile unor noi Universuri, să fim mici, dar puri, să ne lăsăm duși de val și să dansăm cu vântul, cu furtuna, cu vijelia, cu norii, dar să nu ne dăm bătuți. Și într-un final...să ne topim într-o palmă caldă de om și să-i atingem inima!

Fii un fulg!

Înalță-te, zboară, cutreieră meleagurile, dansează cu vântul, cu norii, cu suflul văzduhului.

Iar când obosești...topește-te în palma caldă a unui om. Și mută-te în inima lui!