De la o vreme omul începe să se cam sature
de toate. Îl obosesc până și cele mai banale activități. Nu mai găsește atâta
farmec în ceea ce anterior îl fascina. Nu mai dă importanță unor
lucruri pe care înainte le considera atât de necesare. Începe să-l obosească
rutina, să-l irite anumiți oameni, anumite locuri, anumite activități. Și
oricât de mult se luptă cu acest sentiment de antipatie, el crește și devine
tot mai puternic. În schimb, scade acea goană după lucrurile neînsemnate. Nu mai
vede atâta valoare în orice mărunțis. Găsește absurd ceea ce înainte i se părea
încântător. Își urăște preocupările anterioare, energia risipită în van, timpul
petrecut neconstructiv...
Regretă că i-a păsat prea mult de ceea ce nu
i-a adus niciun folos și prea puțin de ceea ce i-ar fi adus adevărata
împlinire. Regretă că s-a consumat zadarnic alături de oameni care l-au
stors de puteri și i-au stins încet-încet vlaga. Regretă lacrimile ce le-a
plâns pe drumul unde plecau unii, în loc să zâmbească pe cel care aveau să vină
alții. Regretă că s-a târât doar de dragul celor care nu puteau să zboare.
Regretă că, zi de zi a trebuit să învețe să supraviețuiească...când, de fapt,
viața este despre a trăi cât mai frumos și demn!
De la o vreme, omul obosește să lupte cu
morile de vânt, să alerge după ceea ce nu-i trebuie, să plângă după ceea ce
nu-i aparține, să aștepte ceea ce nu va mai veni, să creadă în ceea ce nu va
mai fi, să stea lângă cei care nu merită. El începe să-și dorească să simtă că
viața îi pulsează clipe memorabile în suflet și că există acel ceva frumos
pentru care merită să deschidă ochii dimineața. Atunci începe să se concentreze
asupra ceea ce este al său: o vocație, un har, o dragoste. Începe să înțeleagă
că nu mai are timp de așteptat și de pierdut, că șansa este unică, iar omul
alături de care ar putea trăi cu adevărat este irepetabil!
Marinela Lungu
09.11.2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu